Printre altele, Jean Monnet, „parintele” Uniunii Europene, spunea: „Natiunile suverane ale trecutului nu mai pot rezolva problemele prezentului, iar Comunitatea insasi nu reprezinta decat o etapa spre formele de organizare ale lumii de maine…Ele nu pot asigura aplicarea proprilor programe sau controla propriul lor viitor. O comunitate Europeana este doar un stadiu in drumul catre o lume organizata a viitorului.”
Crearea Uniunii Europene de astăzi, a fost un proces istoric complex şi dificil, derulat în cea mai mare parte în epoca „Războiului Rece” în condiţiile existenţei hegemoniei americane. Tratatul de la Amsterdam din anul 1997 poate fi apreciat ca momentul istoric prin care se pune capăt hegemonismului S.U.A. asupra Europei Occidentale.
5 iunie 1947
Generalul de armată George C. Marshall, fost şef al Statului Major General al Armatei S.U.A. în anii celui de-al doilea război mondial, devenit Secretar de Stat al Statelor Unite, face cunoscut un plan pentru refacerea economică a Europei. Acest discurs a iniţiat acţiunea care a condus la Programul de Reconstrucţie Europeană (Planul Marshall). Ridicat în slăvi de către propaganda americană şi în zilele noastre, ca fiind salvarea Europei Occidentale, acest plan a vizat, în realitate, două obiective majore. Pe de o parte, prevenirea ajungerii la putere a forţelor politice de stânga (mai ales a partidelor comuniste), foarte puternice la încheierea războiului, iar pe de altă parte, integrarea economiilor statelor occidentale în economia americană.
Valoarea totală a „Planului Marshall”, în realitate o autofinanţare a comerţului exterior al S.U.A., a fost de 13,2 miliarde dolari, mai ales sub formă de credite, din care au primit Marea Britanie - 3,2 miliarde; Franţa - 2,7 miliarde; Italia -1,5 miliarde; Germania -1,4 miliarde.
17 martie 1948
Miniştrii de Externe ai Belgiei, Franţei, Luxemburgului, Olandei şi Marii Britanii au semnat Tratatul de la Bruxelles, pentru o perioadă de 50 ani, prin care cele cinci ţări se angajau să creeze un sistem comun de apărare şi să-şi consolideze legăturile economice şi culturale. Tratatul era orientat nu împotriva U.R.S.S., ci împotriva Germaniei, de pe urma căreia statele semnatare au suportat pierderi omeneşti şi distrugeri colosale în cursul primului şi celui de-a doilea război mondial.
Articolul IV al Tratatului de la Bruxelles stabilea că, în cazul în care una din părţile semnatare va deveni obiectul unei „agresiuni armate în Europa”, celelalte semnatare vor oferi părţii atacate „tot ajutorul militar şi asistenţa de care dispune”.
Tratatul de la Bruxelles, suprimat şi marginalizat ulterior de S.U.A., prevedea crearea unui organ suprem al „Uniunii Occidentale” cunoscut sub numele de Consiliul Consultativ, format din cei cinci miniştri de Externe. Subordonat acestuia, s-a creat un Comitet Occidental de Apărare, format din miniştrii Apărării, în septembrie 1948, în baza Tratatului de la Bruxelles, a fost creat un organism militar cunoscut sub numele de Organizaţia pentru Apărarea Uniunii Occidentale (U.E.O.). Mareşalul britanic Şir Bernard Montgomery a fost numit preşedintele Comitetului Şefilor de State Majore şi şi-a instalat Cartierul General la Fontaine Beleau, în Franţa. Tratatul de la Bruxelles a fost expresia voinţei politice a statelor Europei Occidentale de a pune bazele unui sistem de securitate european.
11 iunie 1948
Senatul S. U. A. adoptă Rezoluţia 239 (Rezoluţia Vandenberg) care recomanda asocierea Statelor Unite, printr-un proces constituţional, la aranjamentele regionale sau colective care se bazează pe autoajutorare şi ajutor reciproc continue şi efective. Rezoluţia recomanda, de asemenea, ca S. U. A. să contribuie la menţinerea păcii, exprimând-şi clar hotărârea de a-şi exercita dreptul de autoapărare individuală sau colectivă, în conformitate cu Articolul 51 din Carta ONU, în cazul în care va avea loc un atac de natură să îi afecteze securitatea naţională, în realitate, dincolo de formulările convenţionale, „Rezoluţia Vandenberg” avea în vedere crearea unu bloc militar total dfrerit de Uniunea Europei Occidentale, în baza unui tratat elaborat de Washington, care să se substituie Tratatului de la Bruxelles. Unele surse susţin că tratatul pactului defensiv al zonei Atlanticului de Nord ai fost conceput la Washington, fără consultarea statelor Europei Occidentale. După „Planul Marshall”, prin care s-a asigurat dominaţia economică americană asupra Europei Occidentale, „Rezoluţia Vanden berg” a pus bazele creării N.A.T.O., ca instrument al dominaţie militare a S. U. A. asupra acestei părţi a continentului.
15 martie 1949
Sub presiunile S.U.A., reprezentanţii statelor angajate în negocierile de la Washington invită Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia să adere la N.A.T.O. Nu avea importanţă faptul că Portugalia era un stat cu un regim politic fascist. Se pare că S.U.A. ar fi dorit includerea în N.A.T.O. şi a Spaniei fasciste, dar s-a opus categoric guvernul laburist al Marii Britanii.
4 aprilie 1949
Este semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord de către Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite. Din cele 13 articole ce lonstituie acest tratat, esenţiale sub Articolele V şi VI.
Articolul V reprezintă fundamentul N.A.T.O., prin care statele semnatare consimt să considere un atac armat împotriva uneia dintre ele, în Europa şi America de Nord, drept un atac împotriva tuturor. De regulă, când se referă la Articolul V, propaganda americană şi susţinătorii N.A.T.O. de pretutindeni se opresc doar la primul aliniat. De ce? lată cum arată Articolul V din tratatul N.A.T.O. în întregul său: „Părţile sunt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor părţilor; ca atare, ele convin că, dacă un astfel de atac se produce, fiecare dintre ele, exercitând dreptul de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut de articolul din Carta Naţiunilor Unite, va ajuta partea (sau părţile) astfel atacată, luând imediat, individual şi de acord cu celelalte părţi, măsura pe care o va considera necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi asigura securitatea regiunii Atlanticului de Nord.
Orice atac armat în acest fel şi orice măsură luată ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor lua sfârşit atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru a restabili şi menţine pacea şi securitatea internaţională.”
Nu trebuie să fi specialist în drept internaţional pentru a-ţi putea da seama, de la prima vedere, că prin Articolul V, ce reprezintă esenţe Tratatului N.A.T.O., această „mare alianţă militară” nu oferă garanţii ferme de securitate aşa cum oferea Articolul IV din Tratatul de U Bruxelles. Din moment ce laşi la latitudinea fiecărei „părţi” să întreprindă acţiunile pe care le considera necesare, nu se poate vorbi de „garanţii ferme”! Dupâ semnarea Tratatului N.A.T.O., aliaţii europeni s-au înapoiat foarte dezamăgiţi în ţările lor. Ca dovadă că nu au avut încredere îr „garanţiile de securitate” oferite de N.A.T.O., Marea Britanie şi Frantei şi-au construit arsenale nucleare proprii, sub control naţional împotriva opoziţiei vehemente a Washingtonului.
Articolul Vl defineşte zona în care se aplică prevederile Articolului V, astfel: „Se consideră atac armat împotriva uneia sau mă multor părţi, un atac armat împotriva teritoriului uneia dintre ele în Europa sau în America de Nord, împotriva departamentelor franceze din Algeria, împotriva forţelor de ocupaţie al vreuneia dintre părţi în Europa, împotriva insulelor aflate sub jurisdicţia uneia dintre părţi în regiunea Atlanticu’ui de Nord, la nord de Tropicul Cancerului sau împotriva navelor şi aeronavelor uneia dintre părţi în aceeaşi regiune”.
În lumina acestui articol, toate acţiunile S.U.A. de implicare N.A.T.O. în operaţii în afara zonei sale de responsabilitate sunt ilegale atâta timp cât Tratatul N.A.T.O. nu este renegociat şi pus de acord cu noile realităţi.
Având în vedere faptul că semnatarele Tratatului de la Bruxelles au renunţat la garanţiile ferme din tratatul de la 17 martie 1948, acceptând garanţiile mai puţin ferme din tratatul N.A.T.O., putem cel puţin bănui că N.A.T.O. nu a luat fiinţă pe baza „comunităţii de valori şi interese”, pe cea a simţământului de „pericol al comunismului” (alimentat sistematic de propaganda psihologică americană, favorizată şi de „criza Berlinului”). Elementul comun al „solidarităţii N.A.T.O.” până în anul 991 a fost teama de „blocul sovietic” înregimentat ulterior în Tratatul la Varşovia. După evenimentele din perioada 1989-1991, din Europa, sentimentul de teamă s-a evaporat.
Impunerea Alianţei N.A.T.O. de către S.U.A., în afara considerentelor de securitate a avut în vedere realizarea unor imense profituri La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, S.U.A. dispuneau de un excedent de armament, muniţii şi materiale de război în valoar totală de circa 90 miliarde dolari, în condiţiile în care P.I.B. era de 6 miliarde dolari. In anii 1941-1945, industria de război americană a atins proporţii gigantice şi nu a mai dat înapoi, devenind locomotiva economiei americane de atunci şi până astăzi, modernizându-se continuu. N.A.T.O. a fost creat mai degrabă pentru a deveni o piaţă imensă şi sigură pentru armamentul american.
5 mai 1949
Replica statelor Europei Occidentale la impunerea de către S.U.A. a Tratatului N.A.T.O. a fost semnarea, la Londra, a Acordului de constituire a Consiliului Europei, de către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia. In anii următori au mai intrat în Consiliul Europei: Grecia, Turcia, Islanda, R.F.Germania, Austria, Cipru, Elveţia şi Malta.
Prin statutul său, Consiliul Europei urmăreşte stabilirea unor legături mai strânse dintre statele membre în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ etc. Consiliul Europei a fost prima organizaţie vest-europeană supranaţională care a lansat ideea integrării Europei Occidentale. După transformările politice generate de evenimentele din 1989-1991, statele foste comuniste din Centrul şi Estul Europei au fost admise în Consiliul Europei.
1950
Guvernul francez propune constituirea unei singure autorităţi în vederea efectuării controlului asupra producţiei de oţel şi cărbune din Franţa şi Germania, deschisă şi pentru alte ţări din Europa Occidentală. Este primul demers pentru ieşirea Europei Occidentale de sub dominaţia economică americană.
Atenţie: pe 4 martie 1947 Franţa şi Marea Britanie semnau Tratatul de Alianţă şi Ajutor Reciproc de la Dunkirk, pentru o perioadă de 50 ani, orientat împotriva Germaniei (De ce Franţa s-a răzgândit în ceea ce priveşte relaţiile cu Germania?)
29 decembrie 1950
A luat fiinţă Comandamentul Suprem ai Forţelor Armate Aliate N.A.T.O., comandat de generalul D. Eisenhower, care mai deţinea şi o altă funcţie, mult mai Importantă şi anume pe cea de comandant al Forţelor Armate Americane din Europa. Încă o dovadă că N.A.T.O. a luat fiinţă nu ca „o mare alianţă defensivă” expresie a voinţei politice liber exprimate a naţiunilor democratice din Europa şi America de Nord, ca o simplă anexă, ca un instrument al Comandamentului Fortelo Armate Americane din Europa. Adevăratul centru de putere militan din Europa Occidentală nu a fost niciodată Comandamentul Suprem N.A.T.O., ci Comandamentul Suprem al Forţelor Armate American din Europa, al cărui şef, cu puteri de adevărat proconsul, răspunzător numai faţă de preşedintele S.U.A., este şi comandant suprem a N.A.Ţ.O. Comandamentul Suprem al N.A.T.O., condus de generalul Eisenhower a fost instalat în Franţa, la Rocquencourt, lângă Paris. Prima măsură luată după înfiinţarea Comandamentului Suprem al N.A.T.O. (SHAPE) a fost creşterea numărului de divizii la dispoziţia acestuia, de la 14 la 50.
20 decembrie 1950
Sub presiunile S.U.A., Consiliul Consultativ al statelor membre semnatare ale Tratatului de la Bruxelles hotărăşte trecerea sub controlul N.A.T.O. a tuturor structurilor militare ale Uniunii Europei Occidentale, adâncind hegemonia militară americană asupra Europei Occidentale.
2 aprilie 1951
A devenit operaţional Comandamentul Forţelor Armate Aliate (SÂPE) N.A.T.O. de la Roquencourt. Toate funcţiile supreme de comandă sunt obţinute de generali americani.
24 iulie 1951
La iniţiativa primului-ministru al Franţei, Rene Pleven, este convocat la Paris o conferinţă consacrată discutării „Planului Pleven”, de creare a unei „Armate Eluropene”. Aceasta urma să aibă structuri de comandă integrate şi unităţi constituite din contingente provenite din Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu o uniformă unică.
Franţa era singura ţară din Europa Occidentală care înţelegea ” adevarata esenţă a N.A.T.O. şi depunea eforturi pentru ca această a continentului să nu fie transformată într-un protectorat militar american total.
Armata Europeană concepută prin „Planul Pleven” urma să fie inspirată în N.A.T.O., alături de unităţile şi marile unităţi americane dislocate în Europa, într-o asemenea structură, N.A.T.O. ar fi arătat cu altfel.
S.U.A. şi Marea Britanic s-au opus cu vehemenţă prevederilor Planului Pleven.
19 noiembrie 1951
La Paris se inaugurează înfiinţarea Colegiului Apărării al N.A.T.O. în scopul pregătirii strategice a ofiţerilor din ţările membre, destinaţi să încadreze structurile integrate de comandă ale Alianţei.
18 februarie 1952
S-a nascut flancul de sud-est al N.A.T.O., cel mai vulnerabil şi cu cele mai potenţial explozive probleme din întregul spaţiu aflat sub jurisdicţia Alianţei.
Grecia şi Turcia sunt admise ca membre cu drepturi depline în N.A.T.O., deşii istoria multimilenară a Europei nu i-a găsit niciodată în aceeaşi tabără pe greci şi pe turci. Poziţia strategică a celor două state a fost unul din factorii-cheie ai cooptării celor două state în N.A.T.O. Teritorii acestora au fost împânzite cu baze militare americane, iar ajutoare S.U.A. către Grecia şi Turcia, din 1952 şi până în prezent s-au materializat, cu precădere, în armament şi materiale militare.
20-25 februarie 1952
La reuniunea de la Lisabona, Consiliul Nord Atlantic desăvâ şeşte transformarea N.A.T.O. dintr-o alianţă politică într-o maşină d război funcţională, aprobând toate structurile permanente de comandă responsabilităţile acestora pe cele trei teatre de operaţiuni militare - de nord, central şi de sud, precum şi volumul forţelor armate de ca urma să dispună Alianţa în următorii ani.
12 martie 1952
Se instituie funcţia de Secretar General al N.A.T.O., atribui pentru prima dată lordului Ismey, cel care a definit ca nimeni alţi esenţa şi rolul N.A.T.O. în Europa (spunâmd că „Alianţa N.A.T.O. a fost creată pentru a-i ţine pe americani înăuntru, pe ruşi în afară şi pe germani la pământ”).
După ce şi-a însuşit funcţia de comandant suprem şi toate funcţiil cheie ale N.A.T.O., Washingtonul le-a lăsat statelor europene membre ale Alianţei funcţia de Secretar General, care este de natură politic-protocolară şi administrativă, fără nici o competenţă esenţială.
27 mai 1952
În contextul preocupărilor Franţei de realizare a unei identită europene de securitate în afara N.A.T.O., are loc, la Paris, semnare Tratatului Comunităţii Europene pentru Apărare de către Belgie Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi R.F.G. Pentru a impune primaţia N.A.T.O., Washingtonul convoacă o altă conferinţă, în cadrul cărei statele membre în N.A.T.O. semnează un protocol prin care acord garanţii de securitate membrilor Comunităţii Europene pentru Apărare. Rezultă că eforturile Franţei şi a altor state vest-europene de a pun limite hegemonismului american durează de peste o jumătate de secol.
25 ianuarie-18 februarie 1954
Conferinţă consacrată unificării Germaniei, desfăşurată la Berlin, la nivelul miniştrilor de Externe ai S.U.A., U.R.Ş.S., Marea Britanie şi Franţa. A fost ultima reuniune a celor patru Mari Puteri învingătoare în ‘cel de-al doilea război mondial, consacrată încercării de a se găsi o soluţie problemelor unificării Germaniei. Conferinţa a ivut la bază o înţelegere mai veche dintre I.V. Stalin şi W. Churchill, cei mai ardenţi susţinători ai politicii sferelor de influenţa.
Aceasta a eşuat total datorită opoziţiei vehemente a Washintonului, avându-l la Casa Albă pe generalul D.-Eisenhower, iar Departamentul de Stat pe John Poster Dulles, unul din marii artizani ai Războiului Rece. Moscova dorea o Germanie unificată neutră pe care să o domine, Washingtonul dorea o Germanie unificată rnembi în N.A.T.O., iar Marea Brrtanie şi Franţa erau împotriva a însăşi ideii de unificare a Germaniei, în spiritul lor maliţios, francezii afirmau: „Iubii atât de mult Germajoia, încât suntem foarte fericiţi că există două”.
Reconcilierea franco-germană era încă departe.
în urma acestei conferinţe a ieşit biruitoare „lumea bipolară” S.U. şi U.R.S.S., consolidându-şi poziţiile de o parte şi de alta a „Cortinei Fier”, în felul acesta, Europa, leagănul civilizaţiei universale, a fost scoa: din istorie, intrând în cea mai neagră perioadă de existenţă a ei.
31 martie 1954
Guvernul U.R.Ş.Ş. prezintă Consiliului Permanent al Atlanticuli de Nord o cerere oficială de admitere în N.A.T.O.
Printr-o notă unică, la data de 7 mai, guvernele S.U.A., Mar Britanii şi Franţei resping cererea U.R.S.S. de aderare la N.A.T.O fără nici un fel de explicaţii.
Admiterea la acea dată a U.R.S.S. în N.A.T.O. ar fi însemna moartea certă a Alianţei, încetarea Războiului Rece, a cursei înarmărilor şi spulberarea hegemoniei S.U.A. asupra jumătăţii de vest a Europei.
5 mai 1955
R.F. Germania este primită ca membru cu drepturi depline în N.A.T.O. În afară de S.U.A., în nici o ţară din Occident acest eveniment n-a fost primit cu entuziasm.
R.F. Germaniei i s-a permis înfiinţarea unei armate compusă din divizii, cu un efectiv total de 500.000 militari. Nu i s-a permis însă înfiinţarea unui stat major general propriu, diviziile germane urmând a fi încadrate şi subordonate strict eşaloanelor tactice şi operative ale Forţelor armate americane din Europa. Americanii au aplicat acelaşi tratament şi Japoniei, sub un control strict al Armatei S.U.A. În felul acesta, cele două Mari Puteri -Germania şi Japonia - care s-au făcut vinovate de declanşarea celui de-al doilea război mondial au fost „reabilitate” şi orientate împotriva „lumii comuniste”.
În replică la admiterea R.F.Germania în N.A.T.O., sub presiunile U.R.S.S., este semnat Tratatul de la Varşovia, de către şefii de stat şi de partid din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România şi Ungaria (14 mai).
15-16 decembrie 1955
Psihoza războiului din Coreea era însă foarte puternică, în S.U.A., existând „convingerea” că un război cu „blocul sovietic era iminent. Pe această bază, la reuniunea Consiliului N.A.T.O. 15-16 decembrie 1955, la recomandarea americanilor, a fost aprobată Directiva M.C.48 privind dislocarea în Europa Occidentală a unor tipuri şi cantităţi de arme nucleare americane, în acest context născut „doctrina represaliilor masive”, atribuită secretarului de al S.U.A., John Poster Dulles. Esenţa acestei doctrine consta în aceea că „la orice atac convenţional’ din partea U.R.S.S., se răspunde cu represalii nucleare masive împotriva teritoriului acesteia. Tot J.F. Dulles a lansat concepţia după care armamentul nuclear cu destinaţie tactică şi operativă să aibă acelaşi regim de utilizare cu armamentul convenţional. R.F.G. a opus o rezistenţă înverşur faţă de această hotărâre, dar a fost adusă la supunere.
In mod gradual, între 1956-1988, S.U.A. au dislocat în Eun Occidentală între 7.500-8.000 de componente de luptă nucleară. Exact acelaşi lucru l-au făcut şi ruşii în R.D.G. şi Cehoslovacia. În 1988, ultimul an al Războiului Rece, pe teatrele de acţiuni militare Europa (mai puţin Norvegia, care a refuzat orice prezenţă militar N.A.T.O. pe teritoriul său) existau aproximativ 15.000 de lovi nucleare cu diferite destinaţii. U.R.S.S. s-a angajat public, unilat că „nu va fi prima care va recurge la utilizarea armamentului nude Dimpotrivă, S.U.A. şi N.A.T.O. au declarat şi susţinut, până în 1991, când Tratatul de la Varşovia şi-a încetat existenţa, că vor utiliza armamentul nuclear din primele zile ale războiului, în cazul unui atac din Est.
25 martie 1957
La Roma sunt semnate Tratatele de înfiinţare a EURATOM-ului şi a Comunităţii Economice Europene (C.E.E./E.E.C.). Acesta a fost cel mai mare şi decisiv pas pe calea emancipării, a dezvoltării economice viguroase şi a începutului ieşirii Europei Occidentale de sub hegemonia S.U.A. Tratatul de la Roma privind creare E.E.C. a ridicat un obstacol insurmontabil în calea integrării Europei Occidentale în economia S.U.A., aşa cum se urmărea prin „Planul Marshall”.
După ce şi-au pierdut, rând pe rând, posesiunile coloniale, farră cadrul Comnităţii Economice Europene (devenită Uniunea Europeana din zilele noastre), ţările din Europa de Vest ar fi fost pur şi simplu zdrobite de colosul economic american şi asimilate de acesta. La un loc, în E.E.C., mai ales sub impactul reconcilierii istorice dintre Franţa şi Germania, statele vest-europene s-au dezvoltat puternic, prin eforturile şi voinţa proprie, în concurentă cu S.U.A.şi Japonia şi nu prin „pomană americană”, ajungând să egaleze şi chiar să depăşească produsul intern brut (PIB) al S.U.A. încă din anul 1960. Ne găsim într nouă eră, în care raportul de forte va fi calculat în funcţie de puterea economică şi nu militară. Washingtonul ştie că nu poate domina lumea în plan economic şi de aceea pune accent pe latura militară.
1 ianuarie 1958
A intrat în funcţiune Tratatul de la Roma, de constituire a Comunităţii Economice Europene, care, pe parcursul a 46 ani a schimbat cursul istoriei Europei şi al lumii. „Bătrânul continent” reintră în istorie lepădându-se de corsetul hegemoniei american şi rusesc.
21 decembrie 1958
Generalul Charles de Gaulle, unul dintre cei mai mari oameni politici ai secolului XX, este ales preşedinte al Republicii Franceze. Printre altele, el a înfăptuit:
1. O economie viguroasă, iar pe această bază, construirea Forţelor Nucleare Franceze de Descurajare, în ciuda unei blocade tehnologice şi a unei opoziţii politice feroce din partea S.U.A. La 13 februarie 1960, detonând prima sa bombă atomică, Franţa a intrat în rândul puterilor nucleare ale lumii, condiţie indispensabilă a statutului de Mare Putere.
2. Charles de Gaulle s-a opus cu înverşunare „lumii bipolare” croită, la Yalta şi Potsdam, de către S.U.A. şi fosta U.R.S.S., două „state semibarbare”, după cum le considerau francezii. Liderul Franţei este cel care a fundamentat strategia transformării Europei Occidentale în „a treia putere” care să contrabalanseze hegemonismul american şi rusesc. Linia strategică a lui de Gaulle a fost pusă la baza politicii curente şi de perspectivă a Comunităţii Economice Europene (Uniunea Europeană de astăzi), fapt ce a condus, în timp, la transformarea acestei organizaţii, în premieră mondială, în cel mai puternic bloc economic al lumii.
18-20 decembrie 1962
Preşedintele S.U.A., J.F. Kennedy, şi primul-ministru al Marii Britanii, MacMilIan, fără a se consulta cu şefii de stat şi de guvern din celelalte state membre în NAT.O., se întâlnesc la Nassau, în insulele Bahamas şi hotărăsc, cu de la sine putere, înfiinţarea unei „forţe nucleare a N.A.T.O.” alcătuită din avioanele de bombardament strategic britanice de tip „V” (Victor, Vulkan, Vaillant) şi trei submarine cu propulsie nucleară americane purtătoare de rachete de tip Polaris.
Prezentată la vremea respectivă ca fiind o acţiune menită să realizeze „un echilibru satisfăcător între armele nucleare şi cele convenţionale, în realitate, acţiunea comună americano-britanică a vizat ridicarea unui obstacol în calea creării de către Franţa a proprie forţe nucleare, precum şi alimentarea iluziei că toate statele membre în N.A.T.O. ar avea câte un deget pe „butonul nuclear”.
Acţiunea nu a avut nici o relevanţă din punct de vedere practic deoarece nici Washingtonul şi nici Londra nu au renunţat Ia dreptul lor exclusiv de control total asupra arsenalului nuclear propriu.
22 ianuarie 1963
Charles de Gaulle şi „cancelarul de fier” Konrad Adenauer semnează Tratatul de la Paris.
În acest tratat, spre stupoarea şi furia Washingtonului, de Gaulle s-a angajat faţă de cancelarul R.F.G. să-l sprijine în eforturile acestuia de unificare a Germaniei, în schimbul sprijinului german pentru eliminarea hegemonismului S.U.A. asupra Europei Occidentale, în acelaşi Tratat, Franţa şi R.F.G. s-au angajat să pună bazele unui sistem de securitate a Europei care să excludă N.A.T.O.
15-25 iulie 1963
Au loc la Moscova negocieri tripartite U.R.S.S. - S.U.A. - Marea Britanie cu privire la încheierea unui tratat de interzicere a experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul extraterestru şi sub apă, dar nu şi cele subterane, în jurul acestui tratat s-a făcut multă propagandă dar, în realitate, nu a fost decât praf în ochii lumii. Franţa, prin preşedintele de Gaulle, a anunţat că nu va semna Tratatul de la Moscova. Acesta a intrat în vigoare la 10 octombrie 1963 dar nu a pus nici pe departe capăt cursei înarmărilor nucleare. Scopul acestuia a fost acela de a ridica obstacole în calea altor state doritoare să intre în posesia armamentului nuclear. Pe teatrele de acţiuni militare din Europa, atât S.U.A., cât şi fosta U.R.S.S. au continuat să disloce noi cantităţi de încărcături nucleare miniaturizate până la nivelul proiectilelor de artilerie, realizate în urma experienţelor nucleare subterane neinterzise de Tratatul de la Moscova.
martie 1966
Charles de Gaulle face cunoscută, unei lumi de-a dreptul înmârmurite, retragerea trupelor de uscat, forţelor aeriene şi forţelor maritime ale Franţei din structurile de comandă integrate ale N.A.T.O.
El cere Comandamentului Forţelor Armate Aliate N.A.T.O. tuturor bazelor militare americane şi canadiene să părăsească, în timpul cel mai scurt posibil, teritoriul Franţei.
7 martie 1966
Preşedintele de Gaulle îl anunţă în scris pe preşedintele S.U.A., Lyndon Johnson, de intenţia Franţei de a se retrage din toate structurile militare integrate ale N.A.T.O.
29 martie 1966
Guvernul Franţei anunţă în mod oficial că Forţele armate franceze vor încheia retragerea din structurile N.A.T.O. la 1 iulie 1966, cerând în acelaşi timp ca toate structurile militare ale N.A.T.O., în frunte cu Cartierul General al Forţelor Armate Aliate N.A.T.O. şi toate trupele americane să părăsească teritoriul Franţei până la 1 aprilie 1967. O naţiune ca cea franceză nu putea accepta statutul de „satelit” al Washingtonului, pe care alte naţiuni îl caută cu lumânarea.
7-8 aprilie 1966
Are loc sesiunea de criză a Consiliului Nord Atlantic, pentru a analiza şi lua hotărâri în legătură cu acţiunile cerute de Franţa. Washingtonul exercită presiuni enorme asupra Parisului pentru a reveni asupra măsurilor impuse aliaţilor din N.A.T.O., dar fără succes. Generalul de Gaulle este de neclintit, în consecinţă, Consiliului Ministerial al N.A.T.O. nu-i rămâne altă variantă decât să se supună în totalitate deciziilor Franţei. Orice rezistenţă din partea S.U.A. şi N.A.T.O. s-ar fi putut încheia cu retragerea totală şi din punct de vedere politic a Franţei din Alianţă, ceea ce ar fi însemnat un adevărat dezastru pentru N.A.T.O.
iunie 1966
Charles de Gaulle sparge gheaţa Războiului Rece şi deschide ample punţi de legătură cu „blocul comunist”, deplasându-se la Moscova în ciuda opoziţiei vehemente a Washingtonului.
octombrie 1966, Colegiul Apărării N.A.T.O. a fost transferat la Roma, ca urmare a retragerii Franţei din structurile militare ale Alianţei şi a eliminării de pe litrltoriul său a prezenţei Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate N.A.T.O., precum şi a tuturor bazelor şi instalaţiilor militare americane.
6-7 aprilie 1967
Se desfăşoară, la Washington, lucrările primei sesiuni a Grupului de Planificare Nucleară, structură permanentă a N.A.T.O. înfiinţată la iniţiativa S.U.A. Încă din anul 1967, acesta se reuneşte de două ori pe an, având misiunea de a aproba planurile de utilizare a armamentului nuclear tactic, potrivit unor scenarii de război pe teatrele de acţiuni militare din Europa.
Deşi sună impresionant, acest grup nu are, în realitate, nici un fel de putere de decizie privind utilizarea armamentului nucleare pentru că, atât S.U.A., cât şi fosta U.R.S.S. au refuzat categoric să împărtăşească aliaţilor orice informaţii cu privire la arsenalul lor nuclear şi concepţiile de întrebuinţare.
S.U.A. au exercitat presiuni imense asupra aliaţilor lor principali să nu-şi construiască arsenale nucleare proprii şi să se mulţumească cu protecţia „umbrelei nucleare” americane.
13-14 noiembrie 1968
Se formează EUROGRUPUL reprezentând statele europene im cadrul N.A.T.O. ca o contrapondere la hegemonia S.U.A. în cadrul Alianţei.
12 august 1969
Are loc, la Moscova, semnarea Tratatului de Neagresiune dintre U.R.S.S. şi R.F.G., în ciuda opoziţiei vehemente a Washingtonului. Semnarea noului tratat între cele două mari naţiuni europene, care au suferit cele mai îngrijorătoare pierderi umane şi materiale în cursul celui de-al doilea război mondial a fost posibilă datorită venirii la putere în R.F.G., în urma alegerilor din 1969, a Partidului Social Democrat, în frunte cu Willy Brandt. Acesta a fundamentat o nouă strategie politică în relaţiile cu Europa de Est, bazată pe destindere şi colaborare, considerând că numai în acest fel se va putea atinge, în viitor, obiectivul strategic fundamental al tuturor germanilor, respectiv reunificarea statului german.
După Tratatul de Neagresiune cu U.R.S.S., la 7 decembrie este semnat Tratatul de Neagresiune cu Polonia, prin care R.F.Germania renunţă la orice pretenţii teritoriale şi recunoaşte frontiera Oder-Neise.
Cu toată prezenţa trupelor americane pe teritoriul R.F. Germania, cu un efectiv de 275.000 de militari şi peste 600 de avioane de luptă, prin politica sa faţă de fosta „lume comunistă”, W. Brandt a loviti puternic în interesele S.U.A. şi N.A.T.O., deschizând o nouă eră în relaţiile Est-Vest.
20 iulie 1974
Are loc debarcarea trupelor turceşti în Cipru, la Kirenia şi Famagusta, ca urmare a loviturii de stat a Gărzii Naţionale greceşti şi a orientării acesteia către unificarea cu Grecia.
Relaţiile dintre Turcia şi Grecia au devenit extrem de încordate, ,cele două ţări membre în N.A.T.O. punându-şi armatele pe picior de război. Armata Turciei ocupă mai mult de o treime din insulă, urmată de o „curăţire etnică” totală a nord-estului Ciprului de elementul grecesc. Sub presiunile puternice ale S.U.A. şi N.A.T.O., guvernul militar de la Atena, condus de generalul Papadopoulos, cedează puterea iar prim-ministru al Greciei este numit Konstantin Karamanlis, adus din exil de la New York (nu era mai indicat ca S.U.A. să ceară retragerea trupelor turceşti din Cipru?).
Forţele armate ale Greciei se retrag din structurile integrate ale N.A.T.O., în care vor reveni în 1980.
2 februarie 1976
A luat fiinţă Grupul European de Programe, alcătuit din state europene membre în N.A.T.O., având ca misiune fundamtntlă să promoveze cooperarea în domeniile cercetării, dezvoltării şi producţiei de armament şi tehnică militară din Europa Occidentală, ca o contrapondere la hegemonia S.U.A. în acest domeniu. In acest mod, dominaţia americană pe piaţa de armament a N.A.T.O., care era de 6 la 1 în favoarea S.U.A. a început să fie subminată.
Fisura dintre Europa Occidentală şi S.U.A. în domeniul industriei militare, inaugurată la 2 februarie 1976 s-a lărgit continuu. Din păcate, clasa politică din România este total în afara cunoaşterii acestor realităţi.
12 iunie 1984
Miniştrii de Externe din şapte state vest-europene (Belgia, Franţa, R.F.Germania, Italia, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda), reuniţi într-o conferinţă extraordinară la Paris, hotărăsc reactivarea Uniunii Europei Occidentale, structură de securitate exclusiv europeană, pe care S.U.A. au reuşit s-o „îngheţe” prin înfiinţarea N.A.T.O. şi impunerea hegemoniei americane asupra Europei Occidentale. Aceasta acţiune s-a înscris pe linia programului politic şi de securitate stabilit încă din februarie 1963, de către Franţa şi R.F. Germania, prin tratatul semnat de către cei doi mari oameni politici ai uropei postbelice, generalul Charles de Gaulle şi cancelarul Konrad Adenauer. Această reuniune peste capul Washingtonului s-a dovedit, in timp, a fi de rău augur pentru S.U.A. şi N.A.T.O.
22 aprilie 1985
Miniştrii Apărării şi de Externe ai celor şapte ţări membre ale Uniunii iiropei Occidentale se reunesc la Bonn pentru a analiza progresul înregistrat pe calea reactivării U.E.O., hotărâtă la întâlnirile lor din 1984, de la Paris şi Roma. Evenimentul este privit cu iritare şi răceală Washington.
18 martie 1987
S-au deschis convorbirile dintre reprezentanţii Comunităţii Economice Europene şi cei ai C.A.E.R. în vederea recunoaşterii reciproce. S.U.A. au subminat aceste convorbiri iar în final, prin intermediul Cehoslovaciei, Ungariei şi Poloniei, care au trecut efectiv de partea occidentală, le-au torpilat. Ulterior, experţi economişti din Europa Occidentală, au declarat că, dacă nu s-ar fi desfiinţat CAER în 1991, iar colaborarea dintre cele două organizaţii economice de pe continent ar fi continuat, integrarea economică a Europei s-ar fî putut realiza în condiţii incomparabil mai bune, iar statele din Europa de Est nu ar mai fi trecut prin greutăţile inimaginabile cunoscute. O asemenea evoluţie era însă contrară intereselor S.U.A…
22 ianuarie 1988
Guvernele Franţei şi R.F.Germaniei au convenit asupra masurilor de înfiinţare a unui Consiliu de Securitate comun şi a un brigăzi mecanizate mixte franco-germane. Aceste acţiuni ale guvernelor de la Paris şi Bonn au stârnit stupefacţie şi furie la Washingtor ca fiind contrare intereselor N.A.T.O.
19 noiembrie 1990
A fost semnat Tratatul de reducere a Forţelor convenţionale din Europa, dintre N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia, menit să coboare; plafonul general al înarmărilor convenţionale, pentru prima dată după 45 ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
În esenţă, tratatul C.F.E. impunea plafoane egale pentru armatele statelor membre N.A.T.O. şi cele în Tratatul de la Varşovia, în ceea ce priveşte un număr de cinci categorii de armamente, considerate absolut indispenabile pentru operaţiunile militare ofensive. Astfel, în urma unor reduceri neproporţionale, plecându-se de la recunoaşterea superiorităţii în forţe convenţionale a Tratatului de la Varşovia, cele două blocuri militare au convenit să aibă fiecare câte 20.000 de tancuri, 30.000 transportoare blindate şi maşini de luptă ale infanteriei, 20.000 piese de artilerie (de la calibrul 200 mm în sus), 6.800 de avioane de luptă şi 2.000 elicoptere de atac. Repartiţia pe ţări a acestor plafoane i-a avantajat pe unii şi dezavantajat pe alţii. Fiind reprezentată de negociatori incompetenţi, atât civili, cât şi militari, România a fost dezavantajată pe toate planurile în raport cu vecinii săi, mai ales cu Bulgaria şi Ungaria.
În 1991 survine dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi dezmembrarea U.R.S.S. dar, în urma presiunilor S.U.A. şi N.A.T.O., Tratatul C.F.E. rămâne în vigoare, transformându-se într-un proces de dezarmare unilaterală a Europei de Est (trebuia făcut loc pentru armamentul de provenienţă americană atunci când va sosi momentul adică după cooptarea în N.A.T.O. a fostelor state satelite ale U.R.S.S?).
9-10 decembrie 1991
Sunt zile cu adevărat istorice pentru Europa, dat fiind faptul că, la Maastricht, şefii de state şi de guverne din Comunitatea Economică Europeană au semnat Tratatul Uniunii Economice, Monetare şi Politice a Europei Occidentale, deschizând o nouă eră în istoria continentului. Pentru toţi cei care simt mersul real al istoriei, Tratatul de la Maastricht a marcat începutul sfârşitului hegemoniei americane în Europa Occidentală institutionalizată prin intermediul N.A.T.O. Cu acelaşi prilej s-au luat decizii pe linia dezvoltării Uniunii Europei Occidentale, ca fundament al identităţii de Securitate şi Apărare al Uniunii Europene, în afara N.A.T.O.
25 decembrie 1992
l M. Gorbaciov, primul preşedinte al U.R.S.S. autorul celebrului program de reformă „Perestroika”, laureat al Premiului Nobel pentru pace, şi-a dat demisia.
Se coboară steagul roşu cu secera şi ciocanul, marcând decesul U.R.S.S. şi încheierea unei epoci istorice.
Washingtonul a savurat momentul prin declaraţii delirante de triumf. Lumea a fost declarată „monopolară”, iar S.U.A. drept „unica super-putere a lumii”. Cursul istoriei a fost deturnat în sensul slujirii intereselor strategice americane.
19 iunie 1992
Miniştrii de Externe şi ai Apărării din statele membre ale U.E. / U.E.O., reuniţi în apropiere de Berlin, au adoptat şi dat publiciti „Declaraţia de la Petersberg”, în care sunt fundamentate, pe baza Tratatului de la Maastricht, liniile directoare pentru dezvoltări viitoare a securităţii Europei. În document, se fac trimiteri la cooperarea U.E./U.E.O. cu Consiliul de Securitate al O.N.U., cu Organizaţia de Securitate şi Cooperare în Europa, dar nu se specifică nimic despre cooperarea cu N.A.T.O.
Prin „Declaraţia de la Petersberg”, statele membre au fost invitate să pună la dispoziţia U.E.O. unităţi militare operative din trupele de uscat, din forţele aeriene şi forţele maritime, care vor rămâne dislocate pe teritoriile ţărilor de origine dar, la nevoie, vor acţiona împreună sub comanda U.E.O. La Washington, „Declaraţia de la Petersberg” fost primită cu totală ostilitate, fiind interpretată drept o acţiune de subminare a N.A.T.O. De fapt, liderii din capitala S.U.A. aveau perfectă dreptate!
20 septembrie 1992
Congresul S.U.A., în consens cu mersul istoriei decât Administraţia de la Casa Albă şi generalii de la Pentagon, hotărăşte reducerea drastică a Forţelor armate ale S.U.A. din Europa Occidentală. Până la sfârşitul lunii decembrie 1992, au fost retraşi din Europa Occidentală 94.129 militari americani, adică echivalentul unui corp de armată cu două divizii şi unităţile lor de sprijin, în total efectivele Trupelor de Uscat ale S.U.A. care constituiau coloana vertebrală a dispozitivului strategic al N.A.T.O. din Europa, s-au redus de la 213.000 militari în 1990, la 92.000 militari în 1993 şi la 65.000 în 1996. Aceasta este cea mai elocventă dovadă că N.A.T.O. este o alianţă militară muribundă.
Trupele americane din Europa, aflate în cea mai mare parte teritoriul Germaniei, nu se mai comportă ca nişte stăpâni (cum era cazul până la 3 octombrie 1990) ci se supun legilor germane. Militaţi americani pot fi arestaţi şi judecaţi pentru infracţiunile comise, potriv Codului penal german (în România, spre stupefacţia şi dezaprobare întregii lumi civilizate, militarilor americani li s-a acordat „imunităţi de jurisdicţie”, regim aplicat, potrivit uzanţelor internaţionale, doar corpului diplomatic şi VIP-urilor). Retragerea totală a trupelor americane din Europa Occidentală a devenit o chestiune de actualităţi (acestea vor fi redislocate în ţări din Europa de Est, act ce conduce la prelungirea agoniei N.A.T.O. şi exacerbarea luptei pentru sferele de influenţă din Europa, dintre Uniunea Europeană, Rusia şi S.U.A.
27 ianuarie 1993
Are loc istorica întâlnire dintre secretarul-general al Uniunii Europei Occidentale, M. Willem Van Eckelen şi secretarul-general al N.A.T.O., Manfred Worner. Au fost discutate probleme ale cooperării dintre cele două organizaţii de securitate vest-europene, ambele cu cartierul general la Bruxelles, încet dar sigur, Uniunea Europeană se decuplează de S.U.A. şi N.A.T.O. în domeniul securităţii.
2 decembrie 1993
Consiliul Atlanticului de Nord, întrunit la nivelul miniştrilor de externe, dezbate problema-cheie a extinderii spre est a N.A.T.O., avansată de către S.U.A. Franţa se pronunţă categoric împotriva iniţiativelor S.U.A. avansate sub autoritatea preşedintelui W. Clinton. Pentru ieşirea din criză se adoptă o soluţie de compromis, respectiv, în loc de extindere, introducerea unei perioade de tranziţie sub forma Parteneriatului pentru Pace, idee ce i-a aparţinut Comandantului Suprem al Forţelor Armate NAT.O., generalul american Sharikashvili.
9 decembrie 1993
Are loc vizita la Cartierul General al N.A.T.O. a preşedintelui Rusiei, Boris Elţân. Mesajul lăsat secretarului general al N.A.T.O., Manfreed Worner este fără echivoc: Rusia se opune categoric expansiunii spre Est a N.A.T.O. preconizată de preşedintele S.U.A., W.CIinton. Aceasta se va amâna până în 1999.
10-11 ianuarie 1994
Se desfăşoară reuniunea N.A.T.O. la nivel înalt de la Buxelles. Datorită opoziţiei Franţei şi Rusiei, în locul lărgirii N.A.T.O. cu “Grupul de la Vişegrad” (Cehia, Polonia şi Ungaria, cu excluderea Slovaciei), dorită insistent de S.U.A., este adoptat programul Parteneriatului pentru Pace. Prima ţară din Europa care a aderat la acest program a fost România ( prin care noi nu ne-am ales cu nimic, în timp ce Rusia primea 6 miliarde de dolari ca fond de stabilitate chiar de la „cei mai de seamă aliaţi ai noştrii).
Deşi, în ultimă instanţă, s-au alăturat formal Parteneriatului pentru Pace, atât Franţa, cât şi Rusia au considerat această acţiune drept o „găselniţă” americană care mai mult a dăunat decât a ajutat, contribuind la divizarea Europei de Est şi la exacerbarea concurenţei dintre statele participante, doritoare să adere la N.A.T.O.
Pe de altă parte, unii analişti zic că, S.U.A. şi organele de informaţii ale N.A.T.O. s-au folosit de acţiunile cuprinse în programele anuale individuale cu statele participante la Parteneriatul pentru Pace în scopul obţinerii, în mod unilateral, de informaţii militare despre armatele, potenţialul militar şi teritoriul naţional al acestora. Prin intermediul aşa-ziselor, acţiuni comune pe bază de parteneriat, serviciile militare americane de informaţii au pătruns în fostele republici unionale din Asia Centrală, în Ucraina şi în Caucaz, zone la care nici nu puteau visa în epoca Războiului Rece.
„Reformele” din armatele fostelor state membre ale Tratatului de la Varşovia, derulate sub auspiciile Parteneriatului pentru Pace, ca pre-condiţie la admiterea în N.A.T.O. au condus la distrugerea şi degradarea acestora.
ianuarie 1994
Mai mult decât despre extinderea N.A.T.O., spre disperarea preşedintelui S.U.A., W. Clinton, la reuniunea din ianuarie 1994 s-a discutat despre necesitatea dezvoltării Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană în afara N.A.T.O.
Parteneriatul pentru Pace a fost transformat de Washington într-un Parteneriat pentru Război, prin care ţări ce nu fîceau parte din N.A.T.O, au fost angajate cu efective militare în Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Afganistan şi Irak, slujind interesele economice şi strategice ale S.U.A.
26-27 mai 1994
Se desfăşoară la Paris conferinţa inaugurală a Pactului de Stabilitate în Europa, cu participarea miniştrilor de Externe ai ţărilor europene, în afara N.A.T.O., fără S.U.A. şi Canada. Iniţiativa a aparţinut Franţei şi a fost primită cu răceală la Washington.
31 august 1994
Este definitivată retragerea Grupului de Forţe Ruseşti din Germania, între N.A.T.O. şi Armata Federaţiei Ruse s-a creat o distanţă de 2.500 km, pe care S.U.A. fac eforturi imense să le ocupe prin politica de extindere spre Est a N.A.T.O. Dacă istoria ar fi intrat pe nişte coordonate de normalitate, retragerea armatei ruseşti din Germania ar fi trebuit urmată şi de retragerea totală a armatei americane din această ţară. Aceasta, deoarece ambele armate au ajuns în Germania ca urmare a rezultatelor celui de-al doilea război mondial şi, indiferent sub ce tertipuri şi-au mascat prezenţa în cele două state germane (N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia), acestea au fost, în realitate, armate de ocupaţie.
1 septembrie 1995
A devenit operaţional EUROCORP-ul ca nucleu de bază al viitoarei armate a Uniunii Europene, în afara N.A.T.O. Acesta a luat fiinţă la iniţiativa Germaniei, în baza unui acord încheiat între Helmut Kohl şi Fr. Mitterrand, la întâlnirea celor doi mari lideri europeni, de la La Rochelle, din 21-22 mai 1992. La Eurocorp au mai aderat Belgia, Luxemburg şi Spania. Efectiv general: 59.000 soldaţi, dispunând de 645 tancuri, 322 transportoare blindate, 518 maşini de luptă ale infanteriei, 140 maşini blindate purtătoare de armament antiaerian, 280 piese de artilerie, 599 instalaţii de rachete antitanc.
Waghintonul a ameninţat că, dacă Eurocorpul nu se va subordona N.A.T.O., S.U.A.îşi vor retrage trupele din Europa. Parisul şi Berlinul au răspuns că, dacă va izbucni un război generalizat în Europa, Eurocorpul se va subordona N.A.T.O.
17 noiembrie 1995
Pe fondul exacerbării diferendelor dintre Grecia şi Turcia, „pilonii de bază ai flancului de sud-est al N.A.T.O., cele două ţări recurg la concentrări de forţe armate în Tracia şi Marea Egee, sub masca unor „aplicaţii militare”. S.U.A., ca de atâtea alte ori, a intervenit în ‘forţă, inclusiv cu presiun, şi amenjnţări, pentru a preveni izbucnirea unui conflict armat între acestea, într-o zi s-ar putea ca acest lucru să nu mai fie posibil. Bomba cu explozie întârziată s-ar putea să fie Ciprul.
1 decembrie 1995
Consiliul Ministerial N.A.T.O. a dezbătut pe larg problema extinderii spre est a Alianţei, cedând presiunilor constante ale Washingtonului.
19 noiembrie 1996
Are loc istorica reuniune de la Ostend a miniştrilor de Externe şi miniştrilor Apărării statelor membre ale Uniunii Europei Occidentale. Cu acest prilej a fost emisă „Declaraţia de la Ostend”, care, în esenţă, prevede integrarea industriilor de apărare din statele membre ale Uniunii Europene şi crearea, pe această bază, a unei pieţe de armament unice, cu reglementări legislative standard.
în felul acesta a fost spart monopolul S.U.A. asupra pieţei de armament din Europa, menţinut timp de 50 ani prin intermediul N.A.T.O. Datele statistice indică faptul că, de la apariţia N.A.T.O. şi până în 1996, S.U.A. au vândut în statele Europei Occidentale de şase ori mai mult armament, decât au cumpărat din aceste ţări.
Regruparea, restructurarea, concentrarea industriilor militare din spaţiul Uniunii Europene şi crearea de giganţi capabili să concureze cu industria de război americană au fost declanşate, acestea având o importanţă vitală pentru Uniunea Europeană, în perspectiva secolului XXI. U.E. şi S.U.A. se vor bate pentru noua piaţă de armament din spaţiul geoeconomic al fostelor state membre ale Tratatului de la Varşovia, unde este nevoie a fi înlocuite cu tipuri moderne, la standarde N.A.T.O., 3.500 de tancuri, 3.500 transportoare blindate şi maşini de luptă ale infanteriei, 3.000 piese de artilerie, 800 avioane de luptă, 1.500 instalaţii de rachete antiaeriene, 70 avioane de transport şi 40 nave de război. Costurile acestui uriaş arsenal sunt estimate la circa 70 miliarde dolari.
Tot la Ostend s-a hotărât crearea unei armate europene în fara N.A.T.O., care să dea consistenţă Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană. Hotărârile de la Ostend au fost ulterior încorporate în Tratatul de la Amsterdam din 1997, devenind obligatorii. Prin aceasta orice stat din Europa este obligat să aleagă: ori U.E., ori N.A.T.O.
10 decembrie 1996
S-a desfăşurat sesiunea Consiliului Ministerial N.A.T.O., având ca obiectiv extinderea la scară globală a competenţelor N.A.T.O. Secretarul de Stat al S.U.A., Madeleine Albright, a susţinut ideea că „N.A.T. O. trebuie să lupte nu numai în Balcani, ci şi în Golful Persic şi la Canalul de Suez”. Aliaţii europeni ai războinicei doamne Albright nu au împărtăşit şi nici nu au susţinut viziunea S.U.A. despre rolul N.A.T.O.
8-9 iulie 1997
A avut loc reuniunea la nivel înalt a N.A.T.O., de la Madrid. Cu acest prilej, Republica Cehă, Polonia şi Ungaria au fost invitaţi mod oficial să înceapă convorbirile de aderare. Agenda de lucru cu trei candidate prevedea semnarea Protocolului de Aderare în decembrie 1997 şi admiterea propriu-zisă în aprilie 1999 (la sesiunea jubiliară de la Washington, închinată împlinirii a 50 ani de existenţă a N.A.T.O.). Acest demers se înscrie în strategia S.U.A. faţă de N.AT.O., cu cele trei componente ale sale: expansiunea spre est, globalizarea zonei de responsabilitate a Alianţei şi reluarea cursei înarmărilor de către membrii N.A.T.O., pentru eliminarea „decalajului” în raport cu S.U.A.
La Madrid, Franţa a insistat ca din grupul statelor invitate la aderare să facă parte şi România. W. Clinton s-a opus categc pentru ca pe data de 11 iunie să facă o escală la Bucureşti şi să preteze la mascarada politică din Piaţa Universităţii, împreuna fostul preşedinte Emil Constantinescu (curvie politică).
La Madrid, mai importantă decât primirea de noi membri în N.A.T.O. s-a dovedit a fi reafirmarea sprijinului total al şefilor de state şi de guverne (mai puţin preşedintele Ş.U.A., W. Clinton) fată de „Declaraţia de la Bruxelles” din 1994, cu privire la crearea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare şi dreptul acesteia de a utiliza facilităţile şi infrastructurile N.A.T.O. pentru operaţiile conduse de Uniunea Europeană Occidentală.
19-22 mai 1998
Miniştrii de Externe din statele membre ale U.E./U.E.O. au marcat, la Rhodos, împlinirea a 50 ani de la semnarea Tratatului de la Bruxelles, în urma căruia s-a născut Uniunea Europei Occidentale, structură de securitate a Europei, marginalizată de către S.U.A. înlocuită cu N.A.T.O. Mass-media din S.U.A. a păstrat o tăcere totală în legătură cu „Reuniunea jubiliară de la Rhodos”, iar Statele Unite nu au fost reprezentate de nimeni. Reuniunea s-a încheiat cu publicarea Declaraţiei de la Rhodos, despre care mass-media din România nu a publicat nimic…
Reuniunea miniştrilor U.E.O. de la Rhodos a constatat cu satisfacţie definitivarea realizării tuturor programelor şi instrumentelor operaţionale care să permită Uniunii Europei Occidentale organizarea şi desfăşurarea de operaţiuni militare sub conducere proprie, cu întrebuinţarea facilităţilor şi infrastructuri N.A.T.O. existente în Europa.
Referindu-se la relaţiile dintre U.E.O. şi N.A.T.O., reuniunea de la Rhodos şi-a exprimat convingerea că „Alianţa Atlanticului de Nord continuâ să reprezinte baza unui concept de securitate colectivă potrivit prevederilor Tratatului de la Washington din 1949 şi va rămâne forumul principal de consultaţii între aliaţi, într-un context în care statele europene îşi asumă responsabilităţi sporite pentru propria lor securitate şi apărare”.
14 mai 1998
A devenit operaţional Statul Major al Uniunii Europei Occidentale, cu sediul la Bruxelles, între acesta şi Cartierul General al N.A.T.O., dislocat tot la Bruxelles s-au stabilit raporturi de cooperare şi schimburi de informaţii pe bază de acord-cadru semnat de şefii celor două organisme.
24 martie-21 iunie 1999
S-a desfăşurat agresiunea aeriană a S.U.A. şi N.A.T.O. împotriva Jugoslaviei (Serbia şi Muntenegru), sub genericul „Forţa Aliată”, cu încălcarea prevederilor Cartei O.N.U. şi a prerogativelor Consiliului de Securitate. Dintr-o „alianţă defensivă”, N.A.T.O. s-a transformat într-o alianţă agresivă, încălcând şi prevederile Tratatului de la Washington din 4 aprilie 1949, în baza căruia a luat fiinţă. În cele 89 de zile de război, asupra Jugoslaviei au fost lansate 23.000 de bombe inteligente dirijate prin laseri şi sateliţi şi rachete de croazieră cu sisteme de autodirijare de înaltă precizie. După primele 3-4 zile de la declanşarea războiului, Forţele aeriene ale statelor euroropene membre N.A.T.O. nu au mai participat la bombardamentele propriu-zise, rezumându-se cu precădere la misiuni de cercetare.
Distrugerile de pe teritoriul Jugoslaviei au fot efectuate, în oporţie de 80-90%, de către Forţele aeriene ale S.U.A. comandate la Washington, nu de la Cartierul General al N.A.T.O. din Bruxelles, în timpul intervenţiei militare, avioanele de luptă americane au comis crime împotriva Umanităţii, folosind 31.000 proiectile antiblindate pe bază de reziduuri de uraniu şi bombe de fragmentaţie, interzise de convenţiile de la Haga şi Geneva.
Aviaţia S.U.A. a distrus nu armata Jugoslaviei, ci economia acestei ţari, provocând pierderi estimate la 300 miliarde dolari şi suferinţe populaţiei civile.
Sfidând interesele întregii Europe, aviaţia S.U.A. a distrus podurile de peste Dunăre, de pe urma cărora România a pierdut între 400-600 milioane dolari anual.
Războiul s-a încheiat cu Acordul Tehnic Militar de la Kumanovo, în urma căruia S.U.A. şi N.A.T.O ocupă militar provincia Kosovo, dar şi cu o prezenţă militară a Rusiei. Sub presiunile Uniunii Europene şi Rusiei, Washingtonul a fost obligat să recunoască suveranitatea Serbiei asupra provinciei Kosovo.
Asocierea S.U.A. şi N.A.T.O. cu organizaţia teroristă albaneză „Armata de Eliberare din Kosovo” s-a datorat, în principal, faptului că, în provincia Kosovo, rezervele de crom se situează pe locul IV în lume. Fără crom, industria modernă de armament şi tehnică militară este de neconceput. Celelalte „motivaţii” ale războiului sunt superflue…
23-24 aprilie 1999
A avut loc „Reuniunea jubiliară de la Washington dedicată celei de-a 50-a aniversări a N.A.T.O.”. Reuniunea trebuia să aibă loc pe data de 4 aprilie, când a fost semnat Tratatul de la Washington, în baza căruia s-a născut Alianţa Nord-Atlantică, dar şefii de state şi de guverne din Europa Occidentală nu s-au grăbit să dea curs invitaţiei preşedintelui S.U.A., W. Clinton, în condiţiile în care mii de bombe şi rachete se prăbuşeau asupra Jugoslaviei. Pe data de 24 aprilie a fost; declarată, în mod oficial, aderarea la N.A.T.O. a Cehiei, Poloniei şi Ungariei, moment de triumf pentru S.U.A. şi de umilire pentru Rusia.i Totuşi, în schimbul expansiunii spre est a N.A.T.O., Rusia a fost compensată cu admiterea în „Grupul celor 7″ state cele mai industrializate din lume. Washingtonul nu ar fi dorit acest lucru, dar l-au dorit celelalte state membre din „grup”, în primul rând Franţa şi Germania.
Pe timpul reuniunii de la Washington a fost adoptată noua „strategie de securitate a N.A.T.O.”, în baza căreia Alianţa se poate angaja în operaţii militare în oricare parte a Europei şi a lumii, unde pacea este ameninţată.
Prevederea este ilegală atâta timp cât nu se modifică şi articolul VI din Tratatul de la Washington, prin care este statuată zona legală de responsabilitate a N.A.T.O. Americanii se tem însă că o renegociere a acestui Tratat s-ar putea încheia cu dispariţia N.A.T.O.
In structurile N.A.T.O. de la Bruxelles, Cehia, Polonia şi Ungaria sunt tratate ca aliate de mâna a doua „ex-comuniste”. în ceea ce priveşte Ungaria, de la admiterea sa în structurile politice ale N.A.T.O., mai ales în Consiliul Permanent de la Bruxelles, reprezentanţii săi nu au făcut altceva decât să depună plângeri împotriva României „care duce o politică de exterminare a minorităţii maghiare din Transilvania”…
Cea de-a 50-a aniversare a N.A.T.O., în ciuda eforturilor extraordinare ale Washingtonului de revitalizare a Alianţei s-a dovedit a fi un eşec.
10 iunie 1999
Are loc reuniunea la nivel înalt a statelor membre ale Uniunii Europene, de la Cologne, din Germania, consacrată Europei de sud-est. Alarmate de amploarea operaţiunilor aeriene împotriva Jugoslaviei desfăşurate de către Forţele aeriene ale S.U.A., sub paravanul N.A.T.O., asupra cărora nu aveau nici o influenţă, ameninţate cu posibilitatea degenerării acestora într-un război terestru generalizat, cu atragerea şi a altor state din zonă, statele membre ale Uniunii Europene, în frunte cu Franţa şi Germania, au declanşat ample acţiuni, în plan politico-diplomatic şi în plan economic, pentru a prelua iniţiativa strategică şi în această parte a continentului. Acest lucru s-a şi realizat prin „Planul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est”, semnat la 10 iunie 1999, la Cologne şi lansat în mod oficial la reuniunea la nivel înalt de la Sarajevo, din 30 iunie 1999. Liderii politici din Europa Occidentală au înţeles că, fără Balcani, fără o stabilizare a situaţiei din întregul spaţiu al Europei de Sud-Est, nici pacea şi nici integrarea europeană nu sunt posibile, în acest „plan”, S.U.A. şi N.A.T.O. au un rol cu totul marginal. „Planul de stabilitate” a devenit operaţional în întregul spaţiu balcanic, mai ales după evenimentele de la 5 octombrie din Serbia, care au condus la scoaterea din viaţa politică a lui Slobodan Miloşevici.
Uniunea Europeană s-a angajat să contribuie la reconstrucţia economiei iugoslave, distrusă de aviaţia S.U.A., cu suma de 2,3 miliarde euro până în 2007.
10-11 decembrie 1999
S-a reunit, la Helsinki, Consiliul Uniunii Europene, care a adoptat o suită de măsuri menite să conducă la consolidarea politicii externe şi de securitate a acestei puternice organizaţii suprastatale, în urma reuniunii de la Helsinki au luat fiinţă, în afara N.A.T.O., următoarele structuri permanente ale Uniunii Europene:
-
- Consiliul Afacerilor Generale, din care fac parte miniştrii Apărării ai statelor membre;
- Comitetul Politic şi de Securitate, cu caracter permanent, alcătuit din reprezentanţii statelor membre în U.E., cu grade echivalente ambasadorilor;
- Comitetul Militar al Uniunii Europene, compus din şefii statelor majore generale şi reprezentanţii permanenţi ai acestora;
- Statul Major Militar al Uniunii Europene, ce deserveşte Comitetul Militar în ceea ce priveşte organizarea, planificarea şi conducerea operaţiunilor militare;
- Comandamentul Aviaţiei de Transport, care va dispune de 650 de avioane de mare capacitate şi va deservi Forţa de Reacţie Rapidă a Uniunii Europene.
Toate aceste măsuri şi acţiuni sunt de rău augur pentru existenţa N.A.T.O. ca alianţă militară funcţională.
1 ianuarie 2000
A avut loc procesul de introducere efectivă a bancnotelor şi monedelor EURO după lansarea monedei unice europene la 1 ianuarie 1999. Omenirea a asistat la un proces istoric unic, pentru înfăptuirea căruia statele membre ale Uniunii Europene au depus un efort susţinut timp de 30 ani.
S-a creat zona EURO, care cuprinde Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Luxemburg, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania, Austria şi Finlanda .Euro-zona pune pe noi baze sistemul financiar mondial, spărgând monopolul dolarului şi dominaţia S.U.A. asupra acestui sistem, de pe urma căreia s-a ales cu enorme avantaje. Puterea economică a Uniunii Europene şi moneda unică euro, care devine tot mai stabilă şi mai influentă în schimburile economice, în finanţare şi rezerve valutare, va crea o nouă ordine în sistemul financiar mondial şi un nou echilibru al forţelor în plan economic global. Paritatea dintre euro şi dolar va avea efecte şi în planul relaţiilor militare şi de securitate dintre Uniunea Europeană şi S.U.A. Este clar ca lumina zilei că o putere economică de talia Uniunii Europene nu-şi mai poate lăsa securitatea şi apărarea în seama unei puteri extra-europene precum S.U.A., cu care se află într-o competiţie tot mai acerbă pe toate planurile.
5-6 decembrie 2000
Se desfăşoară lucrările Consiliului Ministerial al N.A.T.O., într-o atmosferă deosebit de tensionată. Ministrul Apărării al S.U.A., William Cohen a declarat în mod public, profund dezamăgit, căi „N.A.T.O. va deveni o relicvă istorică în cazul în care Uniuneai Europeană îşi va construi forţe armate şi structuri proprii de comandă în afara Alianţei Atlantice”. Din anul 1992, lucrurile evoluează tocmai în această direcţie. Este surprinzător faptul că oamenii politici din ţările est-europene nu sesizează acest curs al istoriei Europei, punându-şi speranţele de securitate în N.A.T.O., o alianţă militară muribundă.
După războiul din Kosovo din primăvara anului 1999, liniile de ruptură dintre Uniunea Europeană şi S.U.A. s-au adâncit şi înmulţit cu efecte dezastruoase asupra coerenţei şi eficientei N.A.T.O. ca alianţă militară, în cursul anului 2000, cheltuielile militare ale S.U.A. s-au ridicat la 290,534 miliarde dolari, reprezentând 3,2% din PIB. în acelaşi an, cheltuielile militare însumate ale statelor membre în Uniunea Europeană au fost de 165 miliarde dolari, reprezentând 2,1% din PIB, adică mai puţin de 60% din cele ale S.U.A. Uniunea Europeană nu va mai cheltui nimic în scopul întăririi N.A.T.O. atâta timp cât acest bloc militar va mai supravieţui.
După 1999, toate eforturile Uniunii Europene s-au concentrat în direcţia creării Forţei de Reacţie Rapidă exclusiv europeană, fără nici un fel de subordonare faţă de N.A.T.O.
Această forţă, cu un efectiv de 60.000 militari, sprijinită de 300 avioane de luptă şi 15 nave de război, a devenit operativă în anul 2003. Forţa poate interveni, în termen de 60 zile, în orice parte a Europei şi să îndeplinească misiuni specifice timp de un an. În scopul rotirii efectivelor, Uniunea Europenă pregăteşte pentru Forţa de Reacţie Rapidă alţi 180.000 de militari.
26 septembrie 2001
Are loc o reuniune neoficială, la Bruxelles, a miniştrilor Apărării din statele membre în N.A.T.O., în care au fost analizate efectele loviturilor teroriste de la 11 septembrie 2001. Adjunctul secretarului Apărării al S.U.A., Paul Wolfpwitz, a cerut ca statele membre N.A.T.O. să îşi unească potonţlalul militar şi serviciile de informaţii sub conducerea S.U.A. in războiul împotriva terorismului. Apelul acesta nu a avut un ecou în rândul aliaţilor.
20 octombrie 2001
Consiliul permenent al N.A.T.O. la nivel de ambasadori, de la Bruxelles, invocă, prin secretarul său general, lord George Robertson, Articolul V din Tratatul de la Washington, pentru prima dată în istoria Alianţei. Afost un act diplomatic simbolic, fără consecinţe în plan militar, deoarece agresorul care a lovit S.U.A. nu putea fi identificat, ci doar presupus, adică organizaţia teroristă Al Qaeda, creată chiar de S.U.A. în 1985.
16 septembrie 2002
Este promulgată Strategia Naţională de Securitate a S.U.A., apreciată chiar de analiştii americani drept „cea mai agresivă şi mai expansionistă din anul 1947 şi până în prezent”.
În baza acestei strategii, S.U.A. îşi „arogă” nu numai libertatea, ci dreptul de a recurge la „războaie preventive” în orice parte a înmii, atunci când consideră că îi este ameninţată securitatea.
Primul „război preventiv” declanşat în virtutea prevederilor noii legi este cel împotriva Irakului, încheiat cu ocuparea militară a acestui stat, în primăvara anului 2003.
21-22 noiembrie
La Praga s-a u desfăşurat lucrările reuniunii la nivel înalt a N.A.T.O., cu participarea şefilor de state şi de guverne. Propaganda oficială a guvernului P.S.D./U.D.M.R. de la Bucureşti, ca şi din toate celelalţe capitale est-europene ale statelor din „Grupul de la Vilnius” Abănia, Bulgaria, Croaţia, Estonia, Letonia, Lituania, Macedonia, România, Slovenia şi Slovacia) au prezentat reuniunea de la Praga drept „istorică”, ba chiar „cea mai importantă de la 4 aprilie 1949, când a luat fiinţă N.A.T.O., încoace”.
Nimic mai departe de adevăr. „Lărgirea viguroasă a N.A.T.O.”, prezentată de către preşedintele S.U.A., G.W. Bush, drept „o mare victorie”, menită să revigoreze Alianţa şi să-i prelungească existenţa într-o Europă întregită, liberă şi democratică” este o mare iluzie, dacă nu chiar o farsă. Reuniunea de la Praga a marcat, de fapt, un sfârşit de epocă, iar preşedintele G.W. Bush ştie bine acest lucru. Acesta constă în sfârşitul existenţei N.A.T.O. ca alianţă militară propriu-zisă.
Reuniunea de la Praga a adâncit liniile de ruptură dintre Uniunea Europeană şi S.U.A., accelerând procesul de creare a structurilor de securitate şi apărare europene în afara N.A.T.O.
20 martie-1 mai 2003
S-a derulat agresiunea militară a S.U.A. împotriva Irakului, încheiată cu ocuparea acestei ţări. Washingtonul a motivat agresiunea prin acuzaţia adusă regimului politic de la Bagdad că „deţine arme de nimicire în masă, reprezentând o gravă ameninţare la adresa păcii mondiale”. După circa zece luni de la ocupaţie, armata americană, care a scotocit pământul Irakului, metru cu metru, nu a fost capabila să facă dovada existenţei niciunei „arme de nimicire în masă”, fapt ce demască, în faţa întregii lumi, ipocrizia Administraţiei de la Washingon şi falsitatea întregii motivaţii a agresiunii.
Invadarea şi ocuparea Irakului de către S.U.A., având ca aliaţi pe câmpul de luptă, din cele 199 de state ale lumii, doar Marea Britanie şi Australia, sunt considerate drept cele mai grave acte de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial (1 septembrie 1939) ş până în zilele noastre. La câteva zile după declanşarea agresiunii (27 martie), presa din Europa Occidentală a făcut o paralelă între acţiunile agresive ale lui A. Hitler şi acţiunile militare ordonate de preşedintele S.U.A., G .W. Bush.
Agresiunea S.U.A. împotriva Irakului a spulberat întreaga ordine politică internaţională, compromiţând Carta O.N.U., ignorând prerogativele Consiliului de Securitate, singurul în drept să decidă recurgerea la folosirea forţei în relaţiile internaţionale, subminând orice idee de drept internaţional şi supremaţie a legii. Administraţia G.W Bush a ignorat N.A.t.O. şi pe principalii săi aliaţi, care s-au opus acestui război, a nesocotit poziţiile exprimate de Uniunea Europeana, Consiliul Europei şi Organizaţia de Securitate şi Cooperare în Europa, care au cerut insistent Washingtonului să se abţină de la folosirea forţei pentru soluţionarea crizei irakiene, în-ultimă instanţă, Administraţia G.W. Bush a ignorat întreaga opinie publică mondiala inclusiv pe cea americană, care s-a opus vehement acestui război.
4-5 decembrie 2003
S-au desfăşurat lucrările Consiliului Ministerial N.A.T.O. de la Bruxelles, într-o atmosferă sumbră şi de profundă dezbinare a Alianţei. Secretarul de Stat al S.U.A., Colin Powell a exprimat dezacordul Administraţiei de la Washington faţă de programul Uniunii Europene de a-şi edifica propria Identitate de Securitate şi Apărare, care s-a intensificat în urma operaţiunilor militare unilaterale americane din Irak. Chiar pe timpul desfăşurării reuniunii N.A.T.O. de la Bruxelles (5 decembrie), în urma ultimatumului categoric al Uniunii Europene, preşedintele G.W. Bush s-a văzut obligat să anuleze taxele sporite la importul de produse siderurgice, introduse la începutul anului 2003. Aceasta dovedeşte că, în lumea contemporană, nu puterea militară face ordinea, ci puterea economică…
2004
Uniunea Europeană va adopta, pentru prima dată în istoria sa, „Strategia de Securitate a Uniunii Europene”, total diferită de „Strategia de Securitate a N.A.T.O.” impusă de S.U.A. Uniunea Europeană nu-i recunoaşte S.U.A. dreptul la „apărare preventiva legitimă”, care nu există în Dreptul Internaţional şi care a stat la baza declanşării războiului de agresiune împotriva Irakului
21-22 februarie 2005
Presedintele american George W. Bush face o vizită Uniunii Europene. Este prima vizită a unui preşedinte anerican făcută la instutuţiile europene, dar de asemnenea este prima vizită a preşedintelui Bush făcută după realegerea sa.