MARELE LUP ALB

Declaratia de independenta unilaterala a provinciei sarbe Kosovo a creat oficial, in mijlocul Balcanilor, primul stat de tip mafiot, condus de Hashim Thaci, care reprezinta interesele celor 15 clanuri albaneze specializate in traficul de droguri, de arme si de persoane. Dezmembrarea ilegala a Serbiei - contrara Rezolutiei 1244/1999 a ONU - o continua pe cea a Iugoslaviei din anii ‘90, si este prezentata ca un “pas inainte” pe calea “pacii si stabilitatii” regiunii. Pentru atingerea acestei “stabilitati” a functionat insa aproape 20 de ani o filiera secreta, care a aliat cele mai neasteptate organizatii si agentii de informatii secrete.

Conexiunea UCK-Al-Queda-MI6Christopher Deliso, in cartea “The Coming Balkan Caliphate” (Westport, Praeger Security International, 2007), la pag. 43, scrie: “Societatea Islamica Albaneza din Londra, condusa de seicul kosovar Muhammed Stubla, a facut lobby si a procurat fonduri pentru UCK. In contradictie cu discursul laic al liderilor UCK, seicul kosovar a definit grupul militant islamic al UCK drept o organizatie afiliata la “Societatea Islamica Albaneza” si care este hotarata sa se apere pe sine, poporul sau, patria albaneza si religia islamica, folosindu-si toate capacitatile si mijloacele.” Incepand din 1998, au inceput recrutarile pentru UCK in randul islamistilor din Marea Britanie. Acestea aveau loc la moscheea “Finsbury Park” din Londra si erau supervizate de seicul Omar Bakri Mohammed, membru important al Al-Queda. Recrutarile mujahedinilor se faceau sub lozinca “razboiului sfant” contra crestinilor din Kosovo. Cunoscutul John Loftus, fost procuror in Departamentul de Stat al SUA, autorul unor carti de publicistica istorica de notorietate, afirma ca Omar Bakri, alaturi de Abu Hamza si Haroon Answat - suspectii principali ai atacurilor de la Londra din 7/7 2005 - au fost recrutati de MI6 (”Military Intelligence 6″), la mijlocul anilor ‘90, si antrenati, alaturi de alti islamisti, de UCK in Kosovo. John Loftus a ajuns la aceasta concluzie coroborand informatii provenind din surse din serviciile secrete americane si franceze. Nafeez Mosadeeq Ahmed scria, in publicatia americana “The Raw Story”, din 18 septembrie 2006, ca: “Conexiunea cu MI6 ridica semne de intrebare asupra legaturilor lui Bakri cu autoritatile si serviciile secrete britanice. Exilat acum in Liban, Bakri este imun fata de urmarirea judiciara, formala, din Marea Britanie.” Bakri, omul care recruta islamisti pentru UCK si “razboiul sfant” din Kosovo, afirma inainte de exilul in Liban: “Noi, islamistii, nu facem distinctie intre civilizati si non-civilizati, inocenti si non-inocenti. Singura distinctie pe care o facem este intre musulmani si necredinciosi. Viata unui necredincios in Islam nu are nici o valoare.” Actualul prim-ministru kosovar Hashim Thaci, fost comandant UCK, a avut vechi legaturi cu Al-Queda, nu doar prin Bakri. De altfel, si in Bosnia, Al-Queda a fost prezenta prin recrutii islamisti din Africa si Asia, dar si prin finantari generoase. Drept recompensa pentru serviciile aduse, regimul islamist al lui Alija Izetbegovici i-a acordat lui Ben Laden, in mod oficial (public), un pasaport bosniac. O alta sursa de finantare pentru UCK a fost, pe langa fondurile atrase de Bakri la Londra, traficul de droguri. La 10 aprilie 1999, Michel Chossudovsky scria intr-un articolul intitulat “Kosovo freedom fighters financed by organised crime” (”Luptatorii pentru libertate din Kosovo, finantati de crima organizata”): “Mercenarii finantati de Arabia Saudita si Kuweit au luptat, mai intai, in Bosnia. Modelul bosniac l-au transpus apoi in razboiul din Kosovo. Islamistii din diverse tari ale lumii lupta acum in cadrul UCK in Kosovo. Instructori din Germania, Turcia si Afganistan sunt semnalati de mass-media ca antreneaza UCK in tactica sangeroasa de gherila si in cea a diversiunii.” In continuare, Chossudovsky mai scria in 1999: “Potrivit lui Deutsche Presse Agentur, sprijinul financiar al statelor islamice pentru UCK este supervizat de la Tirana de fostul director al Securitatii albaneze, Bashkim Gazidede.” Agim Ceku, operatiunea “Storm” si purificarea etnica din Krajna Un exemplu notoriu ca lideri ai UCK au actionat mai intai in Croatia si Bosnia este fostul lider UCK Agim Ceku. Acesta a fost acuzat de crime de razboi in Croatia. General de brigada in armata croata, Agim Ceku este cel care a planificat si executat Operatiunea “Storm” (”Furtuna”). Operatiune care a fortat circa 250.000 de civili de etnie sarba sa-si abandoneze casele si gospodariile si sa aleaga calea refugiului, in august 1995. Presa internationala a uitat, in general, sa mentioneze acest exemplu clar de epurare etnica. Desi, cu peste un sfert de milion de oameni pusi pe goana, era cel mai mare exod din Europa de dupa cel de-al doilea razboi mondial. Practic, in Krajna au ramas numai mortii si muribunzii netransportabili. Peste 14.000 de civili sarbi au fost ucisi in timpul evenimentelor. Cu o luna inaintea ofensivei croate din Krajna, operatiunea fusese discutata, la Londra, de secretarul de stat american Christopher Warren, de ministrul german de Externe, Klaus Kinkel, si de diplomatul croat Miomil Zuzul. Doua zile mai tarziu, ambasadorul SUA la Zagreb,                                       Peste un milion de persoane s-au refugiat in Serbia ca urmare a razboaielor din anii ‘90 din fosta Iugoslavie. Despre epurarea etnica a sarbilor din Krajna, presa internationala a vorbit foarte putin. Nici despre calvarul sarbilor din Kosovo nu se pomeneste acum prea des                     Peter Galbraith, a transmis autoritatilor croate acordul Washingtonului pentru declansarea atacului - noteaza Gregory Elich in “The Invasion of Serbian Krajna”. “Presedintele Franjo Tudjman a primit unda verde din partea Statelor Unite” - declara, in august 1995, Stipe Mesici (astazi presedinte al Croatiei). Intr-un interviu acordat revistei italiene “Panorama”, Mesici explica: “Tudjman poate face doar ceea ce americanii ii permit sa faca. Krajna este rasplata pentru ca a acceptat impartirea Bosniei intre croati si musulmani.” Potrivit specialistului in probleme balcanice Ivo Banac, SUA au furnizat “sprijin tactic si de informatii secrete” armatei croate. Mai mult, consemneaza Gregory Elich, inaintea ofensivei din 4 august 1995, aviatia NATO a distrus radarele si sistemele antiaeriene sarbesti din Krajna si a bruiat comunicatiile militare ale unitatilor fidele Belgradului. Abia apoi au inceput bombardamentele croate, care au depopulat in cateva zile intreaga regiune. Dupa “victoria” din Krajna, Agim Ceku a condus fortele croate in luptele din vestul Bosniei, in cadrul Operatiunii Mistral. Apoi, in februarie 1999, s-a retras din armata si s-a intors in Kosovo natal, care se pregatea de razboi. A devenit comandantul UCK, reorganizand gherilele albaneze dupa toate regulile militare. In 2006, Agim Ceku a fost numit prim-ministru al provinciei Kosovo. Desi pe numele sau era emis un mandat de arestare al Interpol. UCK, antrenata de “Kommando Spezialkrafte” (KSK) german Pe langa britanici si americani, islamistii din UCK au fost asistati de Germania, dornica sa-si restabileasca influenta in Balcani dupa destramarea URSS (1991). In 1999, “Frankfurter Algemeine Zeitung” dezvaluia ca UCK era incurajata de Berlin sa provoace o “criza umanitara” in Kosovo, care sa fie utilizata drept justificare pentru o interventie a NATO. Christopher Deliso scrie in “The Coming Balkan Caliphate” la pag. 37-38: “In 1996, BND-ul german a deschis o filiala la Tirana si alta la Roma, care se ocupau cu recrutarea si antrenarea islamistilor pentru UCK”. Potrivit lui “Le Monde Diplomatique”, fortele speciale germane ofereau la Berlin uniformele negre, specifice UCK, din stocul ramas de la STASI. Statul Major din Italia recruta imigranti albanezi si ii trecea in Albania, prin porturile Brindisi si Trieste. Serviciul secret german (BND), Militarmschirmdienst si Kommando Spezial Krafte (KSK) ofereau UCK antrenament de gherila si arme, avand baze in Muntii Mindita, fieful fostului presedinte albanez Sali Berisha. Deliso mai arata ca, in 1996 directorul serviciului secret german (BND), Reiner Kesselring - fiul generalului Luftwaffe care a bombardat Belgradul in 1941, lasand in urma 17.000 de morti - a supervizat activitatea KSK german de antrenament a recrutilor islamisti pentru UCK, la o baza militara din Turcia, langa Izmir. Cand SUA declarau oficial UCK “organizatie terorista”, finantata prin traficul de droguri, in secret Administratia Clinton era ambalata, alaturi de Marea Britanie si Germania, in sustinerea intensa a islamistilor din UCK. Datorita acestui sprijin, islamistii UCK au ajuns in 1998 sa controleze aproape 40% din provincia sarba Kosovo. Cand armata sarba a intervenit, pe propriul sau teritoriu, liderii UCK au chemat in ajutor SUA. Reclamau, chipurile, purificarea etnica a albanezilor, care constituiau atunci 90% din populatia Kosovo. Intre timp, echipele mortii din UCK ii brutalizau pe sarbi, pe tigani si pe evrei - adica cele 10% din populatia de alta religie decat musulmana - le dadeau foc la case, la biserici si sinagogi. Cand armata sarba era pe punctul sa elimine UCK din Kosovo, SUA si NATO au recurs la bombardamentele din 1999. In 78 de zile de bombardamente a fost distrusa intreaga infrastructura civila a Serbiei. Ruta balcanica a heroinei Legaturile fostului lider UCK - actual premier al Kosovo - Hashim Thaci cu clanurile albaneze mafiote dateaza de la inceputurile anilor ‘90. Atunci, Thaci a pus bazele “Bandei de la Drenita”, ai carei lideri s-au regasit apoi in UCK si in “conducerea civila” a provinciei separatiste. Potrivit lui Michel Chossudovsky, Thaci si “banda de la Drenica” se ocupau la inceput cu contrabanda de automobile furate, cu traficul de carne vie, precum si cu traficul de tigari. Ulterior, au trecut la traficul de arme, de droguri si de petrol, afirma Chossudovsky. Actualul Kosovo este un punct esential pe ruta balcanica a heroinei, care vine din “Semiluna de Aur” a Asiei (mai ales din Afganistan) spre Occident (Europa de Vest si SUA). Michel Kotuzis, de la “Geopolitical Drug Watch”, arata ca albanezii din provincia sarba Kosovo, beneficiind de pasapoarte iugoslave, calatoreau mult mai usor decat cei din Albania comunista. Mentionam, Kotuzis este cel mai reputat expert in privinta traficului de droguri de pe “ruta balcanica”. Viviano remarca faptul ca tocmai pasapoartele iugoslave, care le permiteau albanezilor din Kosovo sa calatoreasca liber, i-au pus pe acestia in legatura cu diaspora mafiota albaneza din lume. Si le-au permis sa stabileasca legaturi cu triadele chinezesti din Vancouver (Canada) sau cu mafia vietnameza din Australia. Peter Klebnikov explica in “Heroin Heroes”: “Cand a inceput razboiul din Kosovo, traficantii de droguri au oferit UCK arme procurate din Europa de Est sau de la mafia italiana. Cele 15 clanuri de albanezi din Kosovo au pus la dispozitia UCK propriile lor armate personale.”(”Heroin Herous”, Mother Jones, ian/feb 2000). “Banda de la Drenica” a constituit nucleul UCK. In 1997, Departamentul de Stat al SUA identifica UCK drept “grupare terorista”. Dar, un an mai tarziu, “gruparea terorista” a devenit, subit, “miscare de eliberare”. Iar liderii ei, considerati pana atunci “criminali de razboi” si “contrabandisti mafioti”, s-au transformat in luptatori pentru libertate si apoi in politicieni respectabili. Partidul Democratic din Kosovo cuprinde fosti membri ai organizatiei teroriste UCK. Fostul prim-ministru Ramush Haradinaj, liderul “Aliantei pentru Viitorul Kosovo”, a fost acuzat in 2005 pentru crime de razboi, de catre Tribunalul de la Haga. Intr-un articol intitulat “Kosovo Freedom Fighters Finaced by Organized Crime”, Michel Chossudovsky arata ca finantarea secreta a UCK de catre SUA si NATO, dupa 1998, s-a facut conform unui model aplicat in Indochina sau Nicaragua. El il citeaza aici pe Alfred McCoy, autorul cartii “The Politics of Heroin in Southeast Asia”. James George Jatras, director la “American Council for Kosovo” explica: “Statul acesta creat ilegal este o gaura neagra a crimei organizate (droguri, arme, trafic de persoane), a carui conducere este formata din criminali de razboi si nasi mafioti, binecunoscuti Interpolului inca de la inceputul anilor ‘90.” Kosovo - un stat “captiv al Mafiei” Conceptul de “stat captiv al Mafiei” a fost lansat de “Banca Mondiala” in anul 2000 si se referea la unele republici din Balcani ale caror structuri guvernamentale erau acuzate de mari afaceri clandestine cu trafic de tigari (Muntenegru) sau cu traficul de arme (Slovenia). Un “stat captiv” este, asadar, un stat ale carui structuri de conducere au fost puternic penetrate de crima organizata. State ale caror guverne au fost acaparate si fagocitate de oligarhi corupti. Aflati acum in situatia de a dicta, prin oamenii lor, intreaga politica interna si externa a tarii respective. O ilustrare perfecta este cea a statului “independent” Kosovo, unde primul-ministru si presedintele reprezinta interesele celor 15 clanuri de albanezi kosovari specializate in traficul international de droguri, de arme si de persoane. Aceste 15 clanuri prospera, in timp ce 70% din populatia kosovara se confrunta cu somajul. In fata tinerei generatii din Kosovo sta doar “criminalitatea, ca singura optiune de viata”. David Binder scrie in “New York Times”, citand un raport al “Institutului pentru Politici Europene” intocmit la solicitarea “Bundeswehr”-ului german: “In opinia autorilor raportului, crima organizata in Kosovo se bazeaza pe institutii cu bugete de multe milioane de euro, care au experienta gherilei si expertiza in spionaj.” Raportul citat de Binder arata ca exista “o stransa legatura intre conducerea politica din Kosovo si clasa criminala dominanta.” Binder dezvaluie ca “nume ca Hashim Thaci, Xhavit Haliti sau Ramush Haradinaj, compromisi ca lideri, beneficiaza de imunitate parlamentara interna si se protejeaza in plan extern invocand jurisdictia internationala.” Raportul citat de Binder afirma ca acest tip deliberat de toleranta fata de crima organizata au facut SUA “vulnerabile la santaj”. Binder aminteste in aceeasi categorie “inchisorile CIA” de la baza militara Bondsteel (cea mai mare constituita de SUA in Kosovo dupa razboiul din Vietnam), precum si antrenarea islamistilor UCK de catre compania militara americana DYNCORP, autorizata de Pentagon. Interpenetrarea structurilor statului de catre elitele crimei organizate a cimentat un “parteneriat public-privat” bazat pe coruptie. Doua state albaneze in Europa. Poate trei Analista Liza Karpova de la Pravda remarca faptul ca “independenta unilaterala” a provinciei sarbe Kosovo a creat o anomalie in Balcani: in prezent, exista doua state albaneze pentru doar patru milioane de locuitori. Si acesta ar putea fi doar inceputul. Daca albanezii din Macedonia - care formeaza un sfert din populatie - vor cere independenta (la care aspira), vom avea in Europa trei state albaneze. Iar daca Bosnia se va dezmembra, si ea, sub imperiul “independentei pe criterii etnice”, vom avea nu trei, ci patru state albaneze. O absurditate, desigur. Karpova este de parere ca, dupa destramarea Iugoslaviei din anii ‘90, asistam acum la inceputul dizolvarii Serbiei. Pe langa Kosovo, in Serbia reclama independenta si regiunea Novisad, populata majoritar de maghiari, cunoscuta si sub numele de Banatul Sarbesc; regiunea este vecina cu zona Banatului Romanesc. Iar eforturi de a apropia cele doua zone, ca sa constituie o regiune economica distincta in UE, s-au intreprins de mai multe ori. Germania, Austria si Ungaria sprijina tendintele separatistilor din Banatul Sarbesc si promit mari investitii in cazul proclamarii independentei.

Articol preluat de pe http://www.ziua.net.

Carnea si laptele animalelor clonate ar putea deveni alimente ca oricare altele.

Agentia Americana a Mancarii si Medicamentelor si-ar putea da acordul dupa sase saptamani de dispute si deliberari pe aceasta tema. Purtatoarea de cuvant a agentiei, Kimberly Rawlings, a precizat, pentru AFP, ca “se lucreaza inca la evaluarea riscurilor” si ca nu se stie inca momentul in care se va finaliza acest proces. In urma cu un an, reprezentantii agentiei subliniau ca produsele provenite de la animale clonate nu vor fi diferite fata de produsele conventionale, insa le-au cerut oamenilor sa nu le scoata pe piata. Totusi, se cunoaste ca hormonii, precum si alte enzime din lapte si carne trec in corpurile noastre, iar aceastea executa secventele de cod…

Copiii canta in cor ca nu vor sa vada in sandviciuri decat cutare salam, schimba sortimente de branza topita, fetitele folosesc farduri - toate se intampla in reclame TV. Publicitatea care ii imbie pe copii sa cumpere sau sa-si hartuiasca in acest scop parintii va fi interzisa in toate statele Uniunii Europene. Masura, care face parte dintr-un set intocmit de Comisia Europeana si publicat in aceasta saptamana, se refera atat la mijloacele clasice de informare - radio si TV -, cat si la internet. Toate tarile Uniunii sunt obligate sa adopte legi nationale care sa corespunda prevederilor directivei.

Romania face parte - alaturi de Finlanda, Franta, Germania, Ungaria, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Portugalia si Spania - dintre tarile europene care nu au luat masuri in acest sens, riscand sa fie actionata in justitie. Asta in timp ce Suedia a interzis de mai multa vreme publicitatea directa catre copii mai mici de 12 ani, in Grecia s-a renuntat la publicitatea pentru jucarii dupa ora 22.00, iar Danemarca si Belgia au prevazut si ele masuri drastice in domeniu.

Copiii ajung de multe ori momeala pentru consumul de produse de proasta calitate. Parintii sunt prinsi in jocul - de cele mai multe ori subtil - al publicitarilor: cei care cumpara la rugamintile micutilor ii expun pe acestia la riscuri, cei care sunt destul de tari sa nu o faca sunt insensibili.

Fara restrictii in SUA: jucarii si dulciuri de miliarde

Un studiu publicat in urma cu un an de revista Academiei Americane de Pediatrie arata ca minorii sunt expusi la aproximativ 40.000 de reclame numai la televizor. Creatorii de publicitate isi directioneaza mesajele catre varste tot mai mici pentru a crea preferinte legate de anumite marci. Bombardamentului mediatic i se adauga promovarea directa a produselor in scoli sau in alte locuri frecventate de adolescenti si copii.

Potrivit sursei citate, adolescentii americani cheltuiesc 155 de miliarde de dolari anual, copiii sub 12 ani contribuie si ei cu 25 de miliarde, iar ambele categorii influenteaza cumparaturi de alte 200 de miliarde realizate de parinti.

ps:

• preluare de pe http://www.evz.ro/article.php?artid=334475
• acum intelegeti de ce am tratat cum am tratat articolul Icoanele in scoli?
  

Cand vorbim de Kosovo trebuie sa avem in vedere urmatorul lucru: in Kosovo sunt cele mai mari rezerve de crom din estul Europei!!!

Cromul este esential in industria moderna de armament. Practic, fara crom nu exista industrie moderna de armament!

Daca ne uitam in Africa, de exemplu, tarile cele mai bogate in resurse minerale au fost tarile cele mai devastate de razboaie civile. Daca ne uitam numai la Zair si Africa de Sud obsevam ca oamenii erau cu atat mai saraci si mai chinuiti de conflicte cu cat locuiau mai aproape de minele de diamante.
Acum intelegeti de ce Kosovo este regiunea cea mai instabila din Europa?
A crede ca in Kosovo este rau doar din cauza unui conflict interetnic este o prostie. Daca ar fi adevarat ar insemna ca acolo unde locuiesc doua etni ar trebui sa fie razboi civil. Conflictul ineretnic din Kosovo nu este decat rodul unor dezinformari create de cei ce au interese meschine in Kosovo.
Chiar si ideia independentei este, cel mai probabil, tot o dezinformare. La urma urmei chiar daca Kosovo va fi recunoscuta ca independenta problema interetnica din inerior (nascuta prin dezinformare) nu s-ar putea rezolvata, deoarece vor continua sa traiasca la un loc si albanezii si sarbii.
Independenta Kosovo-ului ar putea duce la posibilitatea ca resursele provinciei (petrol, plumb, zinc, crom si argint) sa fie concensionate de doua -trei corporatii, moment in care, probabil, conflictul interetnic s-ar stinge deoarece atunci si sarbii si albanazii ar fi cu adevarat egali: ar fi sclavi moderni sub stapani corporationisti-nazisti!

Taranul roman,… taran european,… sclav modern…
In ultimii ani satele romanesti au fost denumite sate europene. Acest lucru nu s-a intamplat (aparent) oricum ci numai dupa ce in acele localitati s-au demarat proiecte care au “inbunatatit” viata oamenilor. Majoritatea proiectelor au fost: construirea de sedii de primarie, renovari de scoli, constructii de drumuri (imitatii de drumuri), construirea de canalizari (la care majoritatea taranilor nu s-au racordat deoarece nu erau deacord cu plata lunara pt. canalizare), introducerea de apa potabila (la care majoritatea taranilor nu s-au racordat deoarece nu erau deacord cu plata lunara a consumului), cabinete medicale (in care nu lucreaza nici un medic), sali de sport etc. Mai toate aceste proiecte au fost finantate de catre UE. Pana aici toate bune.
Toate proiectele enumerate mai sus vor nacesita pe viitor cheltuieli de intretinere. Aceste cheltuieli de intretinere vor trebui suportate de catre autoritatile locale, deci din banii proveniti din taxele si impozitele platite de catre taranii din acele localitati. Dar vor avea taranii o viata economica destul de prospera pentru ca suma taxelor si impozitelor platite de ei sa poata satisface necesarul intretinerii a ceea ce s-a construit in ultimii ani?

1. In majoritatea satelor productia agricola este mai slaba decat cea din perioada interbelica. In mod normal, avand in vedere mijloacele actuale de lucrare a pamantului, situatia ar trebui sa fie invers. Acest ultim lucru nu se infaptiueste deoarece majoritatea taranilor nu mai stiu sa faca agricultura la fel cum faceau parinti lor (timp de decenii taranii nu au mai facut agricultura adevarata, ei se duceau la colectiv si faceau doar ceea ce le spuneau sa faca agronomul in ziua respectiva, nemailuand in seama intregul ciclu agricol). Solutia ar fi angajarea unui agronom in fiecare comuna care sa ofere consultanta localnicilor.
2. In majoritatea satelor oamenii sunt victimele speculei, avand embargou in piete din cauza bisnitarilor cu certificat de producator in mana, fiind nevoiti sa isi vanda produsele agricole acestora din urma. Avand in vedere nivelul de educatie din mediul rural, singura varianta de a invinge jugul bisnitarilor ar fi urmatoarea: crearea la nivel de comuna a unui birou de sprijinire a desfacerii produselor localnicilor.

Degeaba s-au construit drumuri, retele de apa, retele de canalizare, dispensare, primarii si sali de fitnes, daca acestea nu vor putea fi intretinute de catre localnici. Degeaba s-au construit toate acestea daca taranii nu pot sa traiasca strict din ceea ce fac ei (agricultura).
Pana cand taranii nu vor putea trai din agricultura, ei vor fi niste scavi moderni, locatari ai unor sate eurosclavagiste, in care stapanul va fi speculantul.

Daca Dictatura este Stiinta Terorii atunci Democratia esta Arta Manipularii

Faptul ca Europa ca entitate politica incepe sa fie bolnava iar Uniunea Europeana ca institutie este intr-o grava dezordine nu poate fi negat. Dar nici unul dintre remediile despre care se discuta acum nu poate schimba lucrurile in bine. Respingerea prin referendum a Constitutiei UE de catre cetatenii francezi si olandezi este un semnal clar ca trebuie renuntat la acest document ridicol si, totodata, e necesara o regandire totala a ideii de “Uniune Europeana”. Ceea ce birocratii de la Bruxelles nu vor nici in ruptul capului! Elita UE dovedeste nu doar o lipsa de putere intelectuala ci si o perseverenta si o orbire vecina cu imbecilitatea. Asa cum marele poet Schiller spunea: “Impotriva prostiei, zeii insisi lupta in zadar.”
Slabiciunile fundamentale ale Uniunii Europene care trebuie remediate, daca se doreste salvarea acestui proiect, sunt urmatoarele. In primul rand, UE a incercat sa faca prea mult, prea repede si cu prea multe detalii. Jean Monnet, arhitectul “Tratatului Otelului si al Carbunelui”, eticheta originala a UE, a spus mereu: “Evitati birocratia. Ghidati, nu dictati! Reguli minime.”. El vroia sa evite Europa totalitarismului, fie el comunist, fascist sau nazist, in care fiecare aspect al existentei umane era reglementat de catre stat. El a recunoscut de asemenea ca instinctul totalitarismului stau adanc infipt in filosofia si mentalitate europeana si ca trebuie sa i se opuna cu tarie puterea liberalismului si a individualismul anglo-saxon.
In realitate insa, de o generatie si ceva, UE a mers intr-o directie total opusa celei gandite de fondatorii ei, astfel ca azi, UE tinde sa fie ea insasi un monstru totalitar care emite milioane de reguli si legi ce invadeaza fiecare colt al vietii economice si sociale. Rezultatele sunt infricosatoare: O birocratie imensa la Bruxelles cu fiecare departament clonat in fiecare din capitalele statelor membre. Un buget urias ce ascunde o coruptie fara precedent, o masina eficienta de spoliere a sute de milioane de platitori de taxe. Si peste toate, o reglementare totalitara a economiilor nationale.
Filosofia economica a UE poate fi descrisa de un singur cuvant “convergenta”. Scopul este acela de a face toate economiile nationale identice cu un model “perfect”. Ceea ce, asa cum s-a dovedit dealtfel, este formula perfecta pentru stagnare si declin. Ceea ce face sistemul capitalist sa functioneze, iar economiile dinamice, este exact opusul acestei conceptii: este neconformismul, inovatia, excentricitatea, inventivitatea.
Prin urmare nu este surprinzator ca Europa, care a avut cresteri economice rapide in anii 1960 si 1970, inainte ca UE sa se fi impus, a ajuns acum intr-un stadiu de stagnare. Rate de crestere economica de 2% sunt rare, exceptand poate Anglia care a urmat in anii 1980 modelul american al pietelor libere. Somajul de asemenea este foarte ridicat, peste 10% in Franta, si chiar mai mult in Germania, la fel de ridicat fiind doar in perioada Marii Depresiuni din anii 1930. Este firesc ca somajul ridicat si cronic sa genereze frustrari care se exprima in diverse feluri. Un astfel de mod de expresie este si rata natalitatii extrem de scazuta care genereaza scaderi ale populatiei.
Un alt aspect fundamental al maladiei provacate de UE este faptul ca UE a intors spatele trecutului sau istoric. Europa a fost practic o imbinare a culturii clasice greco-romane cu crestinismul. Bruxelles-ul le repudiaza pe ambele. In noua “Constitutie” a UE nu se face nici o mentiune la originile crestine ale Europei, mai mult, crestinii practicanti nu pot detine functii cheie in birocratia UE. Ultimul mare om de stat din Europa care a pus accentul pe contextul istoric si cultural al unitatii europene a fost Charles de Gaulle. El dorea o „Europa a patriilor”!
Nici un membru al elitei UE nu mai foloseste un asemenea limbaj. UE nu are nici un continut intelectual. Marii scriitori nu au nici un rol in ea, cu atat mai putin marii ganditori sau oameni de stiinta. UE nu este Europa lui Thomas D’Acquino, a lui Luther sau Calvin - dar nici Europa lui Galileo, Newton sau Eistein. Acum 50 de ani, unul dintre fondatorii proiectului european, Robert Schumann, se referea adeseori in discursurile sale la Kant, la Thomase More, Dante sau la Paul Valery. Pentru el, constructia Europeana era “o problema de morala”. El vorbea de asemenea despre “sufletul Europei”. Astazi, asemenea expresii nu au nici un ecou la Bruxelles.
Pe scurt, UE nu este un organism viu, cu o minte, un spirit si un suflet. Si daca nu va reusi sa gaseasca asemenea dimensiuni nemateriale, dar esentiale, va deveni curand un cadavru, corpul simbolic al unui continent mort.

Caracterul totalitar al U.E. reiese cel mai bine din studiul noii sale “Constituţii”. Astfel:
U.E. îşi schimbă statutul din cel actual de organizaţie bazată pe înţelegere mutuală, devenind un veritabil nou stat. (art I.1). Astfel, U.E. capătă personalitate juridică, legile sale având întâietate faţă de cele ale guvernelor naţionale (art I-6). Totodată, U.E. îţi propune să realizeze o “coeziune” între statele membre. Pe scurt, noua constituţie înseamnă dispariţia ţărilor europene.
Se creează instituţia preşedintelui U.E. (art I-22) care va fi cel mai puternic om din noul stat - mult mai puternic decât actualul preşedinte al Consiliului. Noul preşedinde va fi practic un împărat, neales de cetăţenii europeni, nici măcar la modul indirect - prin parlamentul european (organism dealtfel pur decorativ).
Noua constituţie permite U.E. să aibă o politică externă şi de război comună (art I-12). Statele membre sunt obligate să se conformeze necondiţionat acestei politici. Va exista un ministru de externe al U.E.(art I-2
Guvernele naţionale nu vor avea dreptul să facă legi, exceptând doar anumite cazuri. Legile comune acoperă practic toate domeniile: piaţă internă, politici sociale, agricultură, mediu, protecţia consumatorului,transportul, energia, “libertăţile”, securitatea justiţia, sănătatea publică etc.
Sistemul actual de veto naţional va fi eliminat. Legile “emanate” de la Bruxelles vor deveni obligatorii pentru toţi cetăţenii U.E.
“Reforma justiţiei” înseamnă crearea unei structuri proprii a U.E. cu procurori, curte supremă (Art III-273). etc. Codul penal european va elimina codurile penale naţionale. De asemenea, se va crea o forţă poliţienească numită Europol, care va beneficia de imunitate în faţa guvernelor naţionale.
Prin articolul II-112, drepturile fundamentale ale omului pot fi “limitate” dacă acest lucru este “nesesar pentru obţinerea obiectivelor de interes ale U.E.”. Articolul II-114 interzice orice campanie politică de a critica orice aspect al Consituţiei Europene (DICTATURA!!!).
Actuala structură de conducere a U.E. - total nedemocratică - va deveni prin Constituţie permanentă. Comisia Europeană, nealeasă de nimeni, este singura în măsură să propună legi (art I-26). Banca Centrală Europeană controlează finanţele U.E.
Posibilitatea unei ţări de a părăsi U.E. este practic nulă prin Constituţie.

In consecinta UE ar putea insemna:
- pierderea suveranitatii nationale, a culturii si a traditiilor noastre;
- aservirea completa a economiilor nationale;
- scaderea nivelului de trai;
- contributii financiare imense, pentru beneficii modeste;
- perpetuarea la nesfarsit a actualei clase politice corupte;
- reducerea natiunilor la statutul de coloni.

Asa cum era de asteptat, liderii UE au “negociat până târziu în noapte” şi au găsit compromisul: sâmbătă, la 5 dimineaţa, cancelarul german Angela Merkel a anunţat adoptarea “Tratatului European Simplificat” (noul nume al Constitutiei UE). Mai exact, au fost adoptate principiile generale ale viitorului tratat (care nu se va mai numi constituţional, desi in fond exact asta este!), acesta urmând să fie definitivat în cadrul conferinţei interguvernamentale care va începe la 23 iulie 2007, semnat cândva până la sfârşitul anului (Portugalia, ţară care va deţine preşedinţia semestrială a UE, speră ca semnarea să aibă loc deja în luna octombrie) si ratificat pana in 2009. Bineinteles, NU se va mai organiza nici un referendum popular in aceasta problema, pentru a nu risca iarasi “esecuri” cum au fost cele din Franta si Olanda.

Reprezentantul grupului ITS (independenta-traditie-suveranitate) din Parlamentul European, Philip Claeys, apreciază că tratatul semnat de curand ca nu este decît o “versiune camuflată a Constituţiei europene”, un text neînţeles, cu un puternic deficit democratic. Transparenţa şi claritatea textelor a dispărut, nu se vorbeşte despre Referendum şi nici despre rolul parlamentelor naţionale, iar ţările mai mici îşi pierd din puterile acumulate pînă în prezent. “Triumfalismul va dura puţin”, spune Claeys, adaugînd că rezultatele Referendumului din Franţa şi Olanda nu sînt luate în seamă de către instituţiile de la Bruxelles.
Uniunea Europeană riscă să se îndepărteze de oameni, şi ne întrebăm, în aceste condiţii, cît de puternică este ideea europeană şi pe cine vrea să mai atragă? Controlul cetăţeanului este redus la zero, mutare deficitară pentru preşedinţia germană, care lasă electoratul în afara normalului comunitar şi care va duce în curînd la un haos instituţional greu de controlat. O minoritate s-a impus în defavoarea majorităţii. Ajungem la riscul ca UE să nu poată fi înţeleasă, noul sistem transferînd funcţia legislativă către executiv şi judecătoresc. Bilanţul preşedinţiei germane reflectă starea de spirit a unei UE tot mai izolate de cetăţeanul de rînd, in opinia aceluiasi Philip Claeys.
O pierdere teribilă a acestui acord este eliminarea concurenţei libere şi loiale de pe lista obiectivelor, greşeală fatală la care Angela Merkel răspunde prin ideea că acesta nu este un obiectiv al eforturilor, ci un mijloc şi, de aceea, “am retras concurenţa de pe acestă listă”. De fapt, majoritatea eurodeputaţilor apreciaza ceastă chestiune drept incalificabilă, eliminarea concurenţei libere fiind un mod necinstit de a face afaceri.
Compromisul obţinut la Bruxelles, unul complicat şi netransparent, este un tur de forţă, dar nu e o nouă politică, ci o frică faţă de o Europă nesocială. Îngrijorarea nu poate fi diminuată în urma acestei strîngeri de mînă de la Bruxelles. Tratatul de la Roma a reprezentat un cec în alb care nu a reflectat opiniile cetăţenilor si se pare ca acelasi lucru poate fi spus si despre noul acord. Dimensiunea sociala a UE este amintită printr-un articol, dar este prea puţin pentru a promova echilibrul social. Nu e deci de mirare ca, cetăţenii europeni nu se identifică deloc cu noul produs.
Totusi, UE incearca sa faca tot ce se poate pentru a-i convinge. UE aloca anual fonduri în valoare de 5,6 miliarde de euro pentru derularea unei campanii menite să atenueze curentul eurosceptic, publicând inclusiv benzi desenate destinate copiilor, relatează the Sunday Telegraph în ediţia electronică. Pe lângă publicarea unor pamfleturi şi angajarea a foarte mulţi experţi în relaţii publice, UE cheltuieşte anual milioane de lire sterline pe organizarea unor excursii, fabricarea unor materiale didactice şi chiar producerea de benzi desenate, dezvăluie publicaţia britanică.
Potrivit lui Lee Rotherham, autorul unei noi cărţi care examinează cheltuielile UE pentru imaginea sa, asemenea iniţiative reprezintă “o încercare revoltătoare şi cinică de a îndoctrina tinerii”. Un asemenea exemplu este Jurnalul Europa, un cadou oferit de UE elevilor, potrivit cărţii “Inimi şi Minţi: campania de PR finanţată din bani publici pentru a ne determina să iubim Bruxelles-ul”.Jurnalul a fost trimis unui număr de 1,2 milioane de elevi din peste 9.000 de şcoli din Europa. Broşura descrie Parlamentul European drept “vocea poporului” şi susţine că UE a “îmbunătăţit calitatea vieţii de zi cu zi a oamenilor” (cand de fapt este exact pe dos!). Parlamentul Europan a aprobat, de asemenea, finanţarea unor benzi desenate intitulate “Operaţiunea Dragonul Roşu” al căror personaj principal, o anume eurodeputată Elisa Correr, este “implicată într-o serie de aventuri riscante şi fascinante în timpul exercitării activităţii parlamentare”.Personajul se luptă cu asasinii, urmăreşte un general care nu a respectat un embargo impus armamentului şi mai are timp şi pentru dezbatarea legilor drepturilor de autor, dezvăluie publicaţia britanică. Copiii italieni sunt delectaţi cu alte benzi desenate, denumite “Camillo e l’Euro” în care le sunt prezentate avantajele zonei euro.

Transnistria: Republica Moldovenească Nistreană o alta Republica Sovietica Socialista Autonoma Moldoveneasca RSSA Moldoveneasca!!!
In 1990 separatismul transnistrean n-a luat prin “surprindere”.

De ce nimeni nu are curajul sa ne spuna cum s-a ajuns aici?

Pana de curand nici eu nu stiam, dar mi-a atras privirea un lucru: ceea ce noi astazi numim Basarabia, odata, nu se numea Basarabia. Iata dovada:

Asadar, Basarabia nu este jumatatea de est a Moldovei din 1501, ci este treimea de sud-est a acesteia.

Explicatia este aceea ca, de-a lungul timpului, fiecare ne-a numit cum i-a trecut prin cap, fara ca sa ne intrebe ce suntem noi de fapt. Desii ni se spune ca conceptul de român a aparut debia o data cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza, in realitate, avem de mult o Tara Româneasca, ba chiar in urma cu 8 milenii, pe teritoriul tarii noastre alaturi de blonzii pelasgi, locuiau si o natie cu parul saten numita eury-menes sau cattuzos sau ro-man (de unde si-au luat numele si romanii antici, in incercarea de a-si conferi o origine indepartata, si deci legitimitatea de a stapani intreaga lume) – intrebatii pe academicieni cand a zis pentru prima data femeia barbatului român. Deasemenea, nu de putine ori, interventiile din exterior, care se materializau si prin modificarea granitelor, duceau la modificarea denumirilor date locurilor, inclusive la denumiri noi (vezi denumirea de Bucovina, care pana in secolul XVI nu apare nicaeri).

Intorcandu-ne la subiectul propus, am sa va intreb un lucru: stiati ca in 1924, pe actualul teritoriu al Transnistriei se afla un stat care se numea Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească ?

RSSA Moldovenească a fost o entitate teritorială “autonomă” creată de autorităţile sovietice în componenţa Ucrainei la 12 octombrie 1924. Cuprindea raioanele transnistrene de astăzi ale Republicii Moldova, plus raioanele Balta, Bârzula, Ocnele Roşii, Kodîma, Kotovsk, Crutîi, Pesceana şi Ananiev din actuala regiune Odesa din Ucraina.

Crearea acestei entitaţi moldoveneşti a fost iniţiată de Grigore Kotovski, dar în scurtă vreme a devenit un motiv de dispută cu Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe Gheorghi Cicerin, care considera înfiinţarea acestei regiuni administrative ca prematură. În plus, Cicerin considera că astfel se dă o mână de ajutor “expansionismului şovinismului românesc”. În schimb, Kotovski susţinea că această nouă republică ar fi propagat comunismul în Basarabia învecinată, existând şanse să aducă revoluţia comunistă în România şi chiar şi în Balcani. La început, pe 7 martie 1924, s-a decis luat decizia prudentă de creare a unei regiuni autonome moldoveneşti în cadrul RSS Ucrainiene, dar până în cele din urmă punctul de vedere al lui Kotovski a avut câştig de cauză şi regiunea a fost ridicată la rangul de republică autonomă pe 12 octombrie. Capitala oficială a fost proclamat “oraşul vremelnic ocupat Chişinău”, capitala executivă fiind până în 1929 oraşul Balta şi după această dată şi până la desfiinţare (1940), oraşul Tiraspol.

Republica avea o suprafaţa de 8,100 km² şi includea 11 raioane din stânga fluviului Nistru. Ulterior, teritoriul s-a reorganizat în 14 raioane.

Crearea RSSAM urma o tendinţă generală din Uniunea Sovietică a acelor vremuri, de creare a autonomiilor teritoriale şi acordare a unor drepturi culturale pentru diferite naţionalităţi. Prin crearea RSSAM conducerea sovietică a sperat să încurajeze iredentism pro-sovietic în Basarabia şi să-şi sporească influenţa în România, efectul contat nefiind însă atins.

Dar a mai existat un motiv: dupa evolutiile din 1918, bolsevicii, care de altfel erau imperialisti, stiau ca o Romanie unita le poate ipiedica dominatia si pe acest pamant. Astfel, dupa negocierile cu americanii din 1940 (in timp ce URSS-ul dorea jumatate din Moldova, americanii doreau ca Transilvania sa fie alipita Ungariei), cand URSS-ul a obtinut o bucata din teritoriul Romanesc, RSSAM a fost desfintata.

Reinfintarea RSSAM, sub denumirea Republica Moldovenească Nistreană, ridica noi semne de intrebare asupra unei posibile dorinte de influenta in zona tarii noastre.

Printre altele, Jean Monnet, „parintele” Uniunii Europene, spunea: „Natiunile suverane ale trecutului nu mai pot rezolva problemele prezentului, iar Comunitatea insasi nu reprezinta decat o etapa spre formele de organizare ale lumii de maine…Ele nu pot asigura aplicarea proprilor programe sau controla propriul lor viitor. O comunitate Europeana este doar un stadiu in drumul catre o lume organizata a viitorului.”

Crearea Uniunii Europene de astăzi, a fost un proces istoric complex şi dificil, derulat în cea mai mare parte în epoca „Războiului Rece” în condiţiile existenţei hegemoniei americane. Tratatul de la Amsterdam din anul 1997 poate fi apreciat ca momentul istoric prin care se pune capăt hegemonismului S.U.A. asupra Europei Occidentale.

5 iunie 1947

Generalul de armată George C. Marshall, fost şef al Statului Major General al Armatei S.U.A. în anii celui de-al doilea război mondial, devenit Secretar de Stat al Statelor Unite, face cunoscut un plan pentru refacerea economică a Europei. Acest discurs a iniţiat acţiunea care a condus la Programul de Reconstrucţie Europeană (Planul Marshall). Ridicat în slăvi de către propaganda americană şi în zilele noastre, ca fiind salvarea Europei Occidentale, acest plan a vizat, în realitate, două obiective majore. Pe de o parte, prevenirea ajungerii la putere a forţelor politice de stânga (mai ales a partidelor comuniste), foarte puternice la încheierea războiului, iar pe de altă parte, integrarea economiilor statelor occidentale în economia americană.

Valoarea totală a „Planului Marshall”, în realitate o autofinanţare a comerţului exterior al S.U.A., a fost de 13,2 miliarde dolari, mai ales sub formă de credite, din care au primit Marea Britanie - 3,2 miliarde; Franţa - 2,7 miliarde; Italia -1,5 miliarde; Germania -1,4 miliarde.

17 martie 1948

Miniştrii de Externe ai Belgiei, Franţei, Luxemburgului, Olandei şi Marii Britanii au semnat Tratatul de la Bruxelles, pentru o perioadă de 50 ani, prin care cele cinci ţări se angajau să creeze un sistem comun de apărare şi să-şi consolideze legăturile economice şi culturale. Tratatul era orientat nu împotriva U.R.S.S., ci împotriva Germaniei, de pe urma căreia statele semnatare au suportat pierderi omeneşti şi distrugeri colosale în cursul primului şi celui de-a doilea război mondial.

Articolul IV al Tratatului de la Bruxelles stabilea că, în cazul în care una din părţile semnatare va deveni obiectul unei „agresiuni armate în Europa”, celelalte semnatare vor oferi părţii atacate „tot ajutorul militar şi asistenţa de care dispune”.

Tratatul de la Bruxelles, suprimat şi marginalizat ulterior de S.U.A., prevedea crearea unui organ suprem al „Uniunii Occidentale” cunoscut sub numele de Consiliul Consultativ, format din cei cinci miniştri de Externe. Subordonat acestuia, s-a creat un Comitet Occidental de Apărare, format din miniştrii Apărării, în septembrie 1948, în baza Tratatului de la Bruxelles, a fost creat un organism militar cunoscut sub numele de Organizaţia pentru Apărarea Uniunii Occidentale (U.E.O.). Mareşalul britanic Şir Bernard Montgomery a fost numit preşedintele Comitetului Şefilor de State Majore şi şi-a instalat Cartierul General la Fontaine Beleau, în Franţa. Tratatul de la Bruxelles a fost expresia voinţei politice a statelor Europei Occidentale de a pune bazele unui sistem de securitate european.

11 iunie 1948

Senatul S. U. A. adoptă Rezoluţia 239 (Rezoluţia Vandenberg) care recomanda asocierea Statelor Unite, printr-un proces constituţional, la aranjamentele regionale sau colective care se bazează pe autoajutorare şi ajutor reciproc continue şi efective. Rezoluţia recomanda, de asemenea, ca S. U. A. să contribuie la menţinerea păcii, exprimând-şi clar hotărârea de a-şi exercita dreptul de autoapărare individuală sau colectivă, în conformitate cu Articolul 51 din Carta ONU, în cazul în care va avea loc un atac de natură să îi afecteze securitatea naţională, în realitate, dincolo de formulările convenţionale, „Rezoluţia Vandenberg” avea în vedere crearea unu bloc militar total dfrerit de Uniunea Europei Occidentale, în baza unui tratat elaborat de Washington, care să se substituie Tratatului de la Bruxelles. Unele surse susţin că tratatul pactului defensiv al zonei Atlanticului de Nord ai fost conceput la Washington, fără consultarea statelor Europei Occidentale. După „Planul Marshall”, prin care s-a asigurat dominaţia economică americană asupra Europei Occidentale, „Rezoluţia Vanden berg” a pus bazele creării N.A.T.O., ca instrument al dominaţie militare a S. U. A. asupra acestei părţi a continentului.

15 martie 1949

Sub presiunile S.U.A., reprezentanţii statelor angajate în negocierile de la Washington invită Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia şi Portugalia să adere la N.A.T.O. Nu avea importanţă faptul că Portugalia era un stat cu un regim politic fascist. Se pare că S.U.A. ar fi dorit includerea în N.A.T.O. şi a Spaniei fasciste, dar s-a opus categoric guvernul laburist al Marii Britanii.

4 aprilie 1949

Este semnat, la Washington, Tratatul Atlanticului de Nord de către Belgia, Canada, Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie şi Statele Unite. Din cele 13 articole ce lonstituie acest tratat, esenţiale sub Articolele V şi VI.

Articolul V reprezintă fundamentul N.A.T.O., prin care statele semnatare consimt să considere un atac armat împotriva uneia dintre ele, în Europa şi America de Nord, drept un atac împotriva tuturor. De regulă, când se referă la Articolul V, propaganda americană şi susţinătorii N.A.T.O. de pretutindeni se opresc doar la primul aliniat. De ce? lată cum arată Articolul V din tratatul N.A.T.O. în întregul său: „Părţile sunt de acord că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor părţilor; ca atare, ele convin că, dacă un astfel de atac se produce, fiecare dintre ele, exercitând dreptul de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscut de articolul din Carta Naţiunilor Unite, va ajuta partea (sau părţile) astfel atacată, luând imediat, individual şi de acord cu celelalte părţi, măsura pe care o va considera necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi asigura securitatea regiunii Atlanticului de Nord.

Orice atac armat în acest fel şi orice măsură luată ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor lua sfârşit atunci când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru a restabili şi menţine pacea şi securitatea internaţională.”

Nu trebuie să fi specialist în drept internaţional pentru a-ţi putea da seama, de la prima vedere, că prin Articolul V, ce reprezintă esenţe Tratatului N.A.T.O., această „mare alianţă militară” nu oferă garanţii ferme de securitate aşa cum oferea Articolul IV din Tratatul de U Bruxelles. Din moment ce laşi la latitudinea fiecărei „părţi” să întreprindă acţiunile pe care le considera necesare, nu se poate vorbi de „garanţii ferme”! Dupâ semnarea Tratatului N.A.T.O., aliaţii europeni s-au înapoiat foarte dezamăgiţi în ţările lor. Ca dovadă că nu au avut încredere îr „garanţiile de securitate” oferite de N.A.T.O., Marea Britanie şi Frantei şi-au construit arsenale nucleare proprii, sub control naţional împotriva opoziţiei vehemente a Washingtonului.

Articolul Vl defineşte zona în care se aplică prevederile Articolului V, astfel: „Se consideră atac armat împotriva uneia sau mă multor părţi, un atac armat împotriva teritoriului uneia dintre ele în Europa sau în America de Nord, împotriva departamentelor franceze din Algeria, împotriva forţelor de ocupaţie al vreuneia dintre părţi în Europa, împotriva insulelor aflate sub jurisdicţia uneia dintre părţi în regiunea Atlanticu’ui de Nord, la nord de Tropicul Cancerului sau împotriva navelor şi aeronavelor uneia dintre părţi în aceeaşi regiune”.

În lumina acestui articol, toate acţiunile S.U.A. de implicare N.A.T.O. în operaţii în afara zonei sale de responsabilitate sunt ilegale atâta timp cât Tratatul N.A.T.O. nu este renegociat şi pus de acord cu noile realităţi.

Având în vedere faptul că semnatarele Tratatului de la Bruxelles au renunţat la garanţiile ferme din tratatul de la 17 martie 1948, acceptând garanţiile mai puţin ferme din tratatul N.A.T.O., putem cel puţin bănui că N.A.T.O. nu a luat fiinţă pe baza „comunităţii de valori şi interese”, pe cea a simţământului de „pericol al comunismului” (alimentat sistematic de propaganda psihologică americană, favorizată şi de „criza Berlinului”). Elementul comun al „solidarităţii N.A.T.O.” până în anul 991 a fost teama de „blocul sovietic” înregimentat ulterior în Tratatul la Varşovia. După evenimentele din perioada 1989-1991, din Europa, sentimentul de teamă s-a evaporat.

Impunerea Alianţei N.A.T.O. de către S.U.A., în afara considerentelor de securitate a avut în vedere realizarea unor imense profituri La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, S.U.A. dispuneau de un excedent de armament, muniţii şi materiale de război în valoar totală de circa 90 miliarde dolari, în condiţiile în care P.I.B. era de 6 miliarde dolari. In anii 1941-1945, industria de război americană a atins proporţii gigantice şi nu a mai dat înapoi, devenind locomotiva economiei americane de atunci şi până astăzi, modernizându-se continuu. N.A.T.O. a fost creat mai degrabă pentru a deveni o piaţă imensă şi sigură pentru armamentul american.

5 mai 1949

Replica statelor Europei Occidentale la impunerea de către S.U.A. a Tratatului N.A.T.O. a fost semnarea, la Londra, a Acordului de constituire a Consiliului Europei, de către Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Norvegia şi Suedia. In anii următori au mai intrat în Consiliul Europei: Grecia, Turcia, Islanda, R.F.Germania, Austria, Cipru, Elveţia şi Malta.

Prin statutul său, Consiliul Europei urmăreşte stabilirea unor legături mai strânse dintre statele membre în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ etc. Consiliul Europei a fost prima organizaţie vest-europeană supranaţională care a lansat ideea integrării Europei Occidentale. După transformările politice generate de evenimentele din 1989-1991, statele foste comuniste din Centrul şi Estul Europei au fost admise în Consiliul Europei.

1950

Guvernul francez propune constituirea unei singure autorităţi în vederea efectuării controlului asupra producţiei de oţel şi cărbune din Franţa şi Germania, deschisă şi pentru alte ţări din Europa Occidentală. Este primul demers pentru ieşirea Europei Occidentale de sub dominaţia economică americană.

Atenţie: pe 4 martie 1947 Franţa şi Marea Britanie semnau Tratatul de Alianţă şi Ajutor Reciproc de la Dunkirk, pentru o perioadă de 50 ani, orientat împotriva Germaniei (De ce Franţa s-a răzgândit în ceea ce priveşte relaţiile cu Germania?)

29 decembrie 1950

A luat fiinţă Comandamentul Suprem ai Forţelor Armate Aliate N.A.T.O., comandat de generalul D. Eisenhower, care mai deţinea şi o altă funcţie, mult mai Importantă şi anume pe cea de comandant al Forţelor Armate Americane din Europa. Încă o dovadă că N.A.T.O. a luat fiinţă nu ca „o mare alianţă defensivă” expresie a voinţei politice liber exprimate a naţiunilor democratice din Europa şi America de Nord, ca o simplă anexă, ca un instrument al Comandamentului Fortelo Armate Americane din Europa. Adevăratul centru de putere militan din Europa Occidentală nu a fost niciodată Comandamentul Suprem N.A.T.O., ci Comandamentul Suprem al Forţelor Armate American din Europa, al cărui şef, cu puteri de adevărat proconsul, răspunzător numai faţă de preşedintele S.U.A., este şi comandant suprem a N.A.Ţ.O. Comandamentul Suprem al N.A.T.O., condus de generalul Eisenhower a fost instalat în Franţa, la Rocquencourt, lângă Paris. Prima măsură luată după înfiinţarea Comandamentului Suprem al N.A.T.O. (SHAPE) a fost creşterea numărului de divizii la dispoziţia acestuia, de la 14 la 50.

20 decembrie 1950

Sub presiunile S.U.A., Consiliul Consultativ al statelor membre semnatare ale Tratatului de la Bruxelles hotărăşte trecerea sub controlul N.A.T.O. a tuturor structurilor militare ale Uniunii Europei Occidentale, adâncind hegemonia militară americană asupra Europei Occidentale.

2 aprilie 1951

A devenit operaţional Comandamentul Forţelor Armate Aliate (SÂPE) N.A.T.O. de la Roquencourt. Toate funcţiile supreme de comandă sunt obţinute de generali americani.

24 iulie 1951

La iniţiativa primului-ministru al Franţei, Rene Pleven, este convocat la Paris o conferinţă consacrată discutării „Planului Pleven”, de creare a unei „Armate Eluropene”. Aceasta urma să aibă structuri de comandă integrate şi unităţi constituite din contingente provenite din Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg, cu o uniformă unică.

Franţa era singura ţară din Europa Occidentală care înţelegea ” adevarata esenţă a N.A.T.O. şi depunea eforturi pentru ca această a continentului să nu fie transformată într-un protectorat militar american total.

Armata Europeană concepută prin „Planul Pleven” urma să fie inspirată în N.A.T.O., alături de unităţile şi marile unităţi americane dislocate în Europa, într-o asemenea structură, N.A.T.O. ar fi arătat cu altfel.

S.U.A. şi Marea Britanic s-au opus cu vehemenţă prevederilor Planului Pleven.

19 noiembrie 1951

La Paris se inaugurează înfiinţarea Colegiului Apărării al N.A.T.O. în scopul pregătirii strategice a ofiţerilor din ţările membre, destinaţi să încadreze structurile integrate de comandă ale Alianţei.

18 februarie 1952

S-a nascut flancul de sud-est al N.A.T.O., cel mai vulnerabil şi cu cele mai potenţial explozive probleme din întregul spaţiu aflat sub jurisdicţia Alianţei.

Grecia şi Turcia sunt admise ca membre cu drepturi depline în N.A.T.O., deşii istoria multimilenară a Europei nu i-a găsit niciodată în aceeaşi tabără pe greci şi pe turci. Poziţia strategică a celor două state a fost unul din factorii-cheie ai cooptării celor două state în N.A.T.O. Teritorii acestora au fost împânzite cu baze militare americane, iar ajutoare S.U.A. către Grecia şi Turcia, din 1952 şi până în prezent s-au materializat, cu precădere, în armament şi materiale militare.

20-25 februarie 1952

La reuniunea de la Lisabona, Consiliul Nord Atlantic desăvâ şeşte transformarea N.A.T.O. dintr-o alianţă politică într-o maşină d război funcţională, aprobând toate structurile permanente de comandă responsabilităţile acestora pe cele trei teatre de operaţiuni militare - de nord, central şi de sud, precum şi volumul forţelor armate de ca urma să dispună Alianţa în următorii ani.

12 martie 1952

Se instituie funcţia de Secretar General al N.A.T.O., atribui pentru prima dată lordului Ismey, cel care a definit ca nimeni alţi esenţa şi rolul N.A.T.O. în Europa (spunâmd că „Alianţa N.A.T.O. a fost creată pentru a-i ţine pe americani înăuntru, pe ruşi în afară şi pe germani la pământ”).

După ce şi-a însuşit funcţia de comandant suprem şi toate funcţiil cheie ale N.A.T.O., Washingtonul le-a lăsat statelor europene membre ale Alianţei funcţia de Secretar General, care este de natură politic-protocolară şi administrativă, fără nici o competenţă esenţială.

27 mai 1952

În contextul preocupărilor Franţei de realizare a unei identită europene de securitate în afara N.A.T.O., are loc, la Paris, semnare Tratatului Comunităţii Europene pentru Apărare de către Belgie Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda şi R.F.G. Pentru a impune primaţia N.A.T.O., Washingtonul convoacă o altă conferinţă, în cadrul cărei statele membre în N.A.T.O. semnează un protocol prin care acord garanţii de securitate membrilor Comunităţii Europene pentru Apărare. Rezultă că eforturile Franţei şi a altor state vest-europene de a pun limite hegemonismului american durează de peste o jumătate de secol.

25 ianuarie-18 februarie 1954

Conferinţă consacrată unificării Germaniei, desfăşurată la Berlin, la nivelul miniştrilor de Externe ai S.U.A., U.R.Ş.S., Marea Britanie şi Franţa. A fost ultima reuniune a celor patru Mari Puteri învingătoare în ‘cel de-al doilea război mondial, consacrată încercării de a se găsi o soluţie problemelor unificării Germaniei. Conferinţa a ivut la bază o înţelegere mai veche dintre I.V. Stalin şi W. Churchill, cei mai ardenţi susţinători ai politicii sferelor de influenţa.

Aceasta a eşuat total datorită opoziţiei vehemente a Washintonului, avându-l la Casa Albă pe generalul D.-Eisenhower, iar Departamentul de Stat pe John Poster Dulles, unul din marii artizani ai Războiului Rece. Moscova dorea o Germanie unificată neutră pe care să o domine, Washingtonul dorea o Germanie unificată rnembi în N.A.T.O., iar Marea Brrtanie şi Franţa erau împotriva a însăşi ideii de unificare a Germaniei, în spiritul lor maliţios, francezii afirmau: „Iubii atât de mult Germajoia, încât suntem foarte fericiţi că există două”.

Reconcilierea franco-germană era încă departe.

în urma acestei conferinţe a ieşit biruitoare „lumea bipolară” S.U. şi U.R.S.S., consolidându-şi poziţiile de o parte şi de alta a „Cortinei Fier”, în felul acesta, Europa, leagănul civilizaţiei universale, a fost scoa: din istorie, intrând în cea mai neagră perioadă de existenţă a ei.

31 martie 1954

Guvernul U.R.Ş.Ş. prezintă Consiliului Permanent al Atlanticuli de Nord o cerere oficială de admitere în N.A.T.O.

Printr-o notă unică, la data de 7 mai, guvernele S.U.A., Mar Britanii şi Franţei resping cererea U.R.S.S. de aderare la N.A.T.O fără nici un fel de explicaţii.

Admiterea la acea dată a U.R.S.S. în N.A.T.O. ar fi însemna moartea certă a Alianţei, încetarea Războiului Rece, a cursei înarmărilor şi spulberarea hegemoniei S.U.A. asupra jumătăţii de vest a Europei.

5 mai 1955

R.F. Germania este primită ca membru cu drepturi depline în N.A.T.O. În afară de S.U.A., în nici o ţară din Occident acest eveniment n-a fost primit cu entuziasm.

R.F. Germaniei i s-a permis înfiinţarea unei armate compusă din divizii, cu un efectiv total de 500.000 militari. Nu i s-a permis însă înfiinţarea unui stat major general propriu, diviziile germane urmând a fi încadrate şi subordonate strict eşaloanelor tactice şi operative ale Forţelor armate americane din Europa. Americanii au aplicat acelaşi tratament şi Japoniei, sub un control strict al Armatei S.U.A. În felul acesta, cele două Mari Puteri -Germania şi Japonia - care s-au făcut vinovate de declanşarea celui de-al doilea război mondial au fost „reabilitate” şi orientate împotriva „lumii comuniste”.

În replică la admiterea R.F.Germania în N.A.T.O., sub presiunile U.R.S.S., este semnat Tratatul de la Varşovia, de către şefii de stat şi de partid din Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Polonia, România şi Ungaria (14 mai).

15-16 decembrie 1955

Psihoza războiului din Coreea era însă foarte puternică, în S.U.A., existând „convingerea” că un război cu „blocul sovietic era iminent. Pe această bază, la reuniunea Consiliului N.A.T.O. 15-16 decembrie 1955, la recomandarea americanilor, a fost aprobată Directiva M.C.48 privind dislocarea în Europa Occidentală a unor tipuri şi cantităţi de arme nucleare americane, în acest context născut „doctrina represaliilor masive”, atribuită secretarului de al S.U.A., John Poster Dulles. Esenţa acestei doctrine consta în aceea că „la orice atac convenţional’ din partea U.R.S.S., se răspunde cu represalii nucleare masive împotriva teritoriului acesteia. Tot J.F. Dulles a lansat concepţia după care armamentul nuclear cu destinaţie tactică şi operativă să aibă acelaşi regim de utilizare cu armamentul convenţional. R.F.G. a opus o rezistenţă înverşur faţă de această hotărâre, dar a fost adusă la supunere.

In mod gradual, între 1956-1988, S.U.A. au dislocat în Eun Occidentală între 7.500-8.000 de componente de luptă nucleară. Exact acelaşi lucru l-au făcut şi ruşii în R.D.G. şi Cehoslovacia. În 1988, ultimul an al Războiului Rece, pe teatrele de acţiuni militare Europa (mai puţin Norvegia, care a refuzat orice prezenţă militar N.A.T.O. pe teritoriul său) existau aproximativ 15.000 de lovi nucleare cu diferite destinaţii. U.R.S.S. s-a angajat public, unilat că „nu va fi prima care va recurge la utilizarea armamentului nude Dimpotrivă, S.U.A. şi N.A.T.O. au declarat şi susţinut, până în 1991, când Tratatul de la Varşovia şi-a încetat existenţa, că vor utiliza armamentul nuclear din primele zile ale războiului, în cazul unui atac din Est.

25 martie 1957

La Roma sunt semnate Tratatele de înfiinţare a EURATOM-ului şi a Comunităţii Economice Europene (C.E.E./E.E.C.). Acesta a fos_t cel mai mare şi decisiv pas pe calea emancipării, a dezvoltării economice viguroase şi a începutului ieşirii Europei Occidentale de sub hegemonia S.U.A. Tratatul de la Roma privind creare E.E.C. a ridicat un obstacol insurmontabil în calea integrării Europei Occidentale în economia S.U.A., aşa cum se urmărea prin „Planul Marshall”.

După ce şi-au pierdut, rând pe rând, posesiunile coloniale, farră cadrul Comnităţii Economice Europene (devenită Uniunea Europeana din zilele noastre), ţările din Europa de Vest ar fi fost pur şi simplu zdrobite de colosul economic american şi asimilate de acesta. La un loc, în E.E.C., mai ales sub impactul reconcilierii istorice dintre Franţa şi Germania, statele vest-europene s-au dezvoltat puternic, prin eforturile şi voinţa proprie, în concurentă cu S.U.A.şi Japonia şi nu prin „pomană americană”, ajungând să egaleze şi chiar să depăşească produsul intern brut (PIB) al S.U.A. încă din anul 1960. Ne găsim într nouă eră, în care raportul de forte va fi calculat în funcţie de puterea economică şi nu militară. Washingtonul ştie că nu poate domina lumea în plan economic şi de aceea pune accent pe latura militară.

1 ianuarie 1958

A intrat în funcţiune Tratatul de la Roma, de constituire a Comunităţii Economice Europene, care, pe parcursul a 46 ani a schimbat cursul istoriei Europei şi al lumii. „Bătrânul continent” reintră în istorie lepădându-se de corsetul hegemoniei american şi rusesc.

21 decembrie 1958

Generalul Charles de Gaulle, unul dintre cei mai mari oameni politici ai secolului XX, este ales preşedinte al Republicii Franceze. Printre altele, el a înfăptuit:

1. O economie viguroasă, iar pe această bază, construirea Forţelor Nucleare Franceze de Descurajare, în ciuda unei blocade tehnologice şi a unei opoziţii politice feroce din partea S.U.A. La 13 februarie 1960, detonând prima sa bombă atomică, Franţa a intrat în rândul puterilor nucleare ale lumii, condiţie indispensabilă a statutului de Mare Putere.

2. Charles de Gaulle s-a opus cu înverşunare „lumii bipolare” croită, la Yalta şi Potsdam, de către S.U.A. şi fosta U.R.S.S., două „state semibarbare”, după cum le considerau francezii. Liderul Franţei este cel care a fundamentat strategia transformării Europei Occidentale în „a treia putere” care să contrabalanseze hegemonismul american şi rusesc. Linia strategică a lui de Gaulle a fost pusă la baza politicii curente şi de perspectivă a Comunităţii Economice Europene (Uniunea Europeană de astăzi), fapt ce a condus, în timp, la transformarea acestei organizaţii, în premieră mondială, în cel mai puternic bloc economic al lumii.

18-20 decembrie 1962

Preşedintele S.U.A., J.F. Kennedy, şi primul-ministru al Marii Britanii, MacMilIan, fără a se consulta cu şefii de stat şi de guvern din celelalte state membre în NAT.O., se întâlnesc la Nassau, în insulele Bahamas şi hotărăsc, cu de la sine putere, înfiinţarea unei „forţe nucleare a N.A.T.O.” alcătuită din avioanele de bombardament strategic britanice de tip „V” (Victor, Vulkan, Vaillant) şi trei submarine cu propulsie nucleară americane purtătoare de rachete de tip Polaris.

Prezentată la vremea respectivă ca fiind o acţiune menită să realizeze „un echilibru satisfăcător între armele nucleare şi cele convenţionale, în realitate, acţiunea comună americano-britanică a vizat ridicarea unui obstacol în calea creării de către Franţa a proprie forţe nucleare, precum şi alimentarea iluziei că toate statele membre în N.A.T.O. ar avea câte un deget pe „butonul nuclear”.

Acţiunea nu a avut nici o relevanţă din punct de vedere practic deoarece nici Washingtonul şi nici Londra nu au renunţat Ia dreptul lor exclusiv de control total asupra arsenalului nuclear propriu.

22 ianuarie 1963

Charles de Gaulle şi „cancelarul de fier” Konrad Adenauer semnează Tratatul de la Paris.

În acest tratat, spre stupoarea şi furia Washingtonului, de Gaulle s-a angajat faţă de cancelarul R.F.G. să-l sprijine în eforturile acestuia de unificare a Germaniei, în schimbul sprijinului german pentru eliminarea hegemonismului S.U.A. asupra Europei Occidentale, în acelaşi Tratat, Franţa şi R.F.G. s-au angajat să pună bazele unui sistem de securitate a Europei care să excludă N.A.T.O.

15-25 iulie 1963

Au loc la Moscova negocieri tripartite U.R.S.S. - S.U.A. - Marea Britanie cu privire la încheierea unui tratat de interzicere a experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul extraterestru şi sub apă, dar nu şi cele subterane, în jurul acestui tratat s-a făcut multă propagandă dar, în realitate, nu a fost decât praf în ochii lumii. Franţa, prin preşedintele de Gaulle, a anunţat că nu va semna Tratatul de la Moscova. Acesta a intrat în vigoare la 10 octombrie 1963 dar nu a pus nici pe departe capăt cursei înarmărilor nucleare. Scopul acestuia a fost acela de a ridica obstacole în calea altor state doritoare să intre în posesia armamentului nuclear. Pe teatrele de acţiuni militare din Europa, atât S.U.A., cât şi fosta U.R.S.S. au continuat să disloce noi cantităţi de încărcături nucleare miniaturizate până la nivelul proiectilelor de artilerie, realizate în urma experienţelor nucleare subterane neinterzise de Tratatul de la Moscova.

martie 1966

Charles de Gaulle face cunoscută, unei lumi de-a dreptul înmârmurite, retragerea trupelor de uscat, forţelor aeriene şi forţelor maritime ale Franţei din structurile de comandă integrate ale N.A.T.O.

El cere Comandamentului Forţelor Armate Aliate N.A.T.O. tuturor bazelor militare americane şi canadiene să părăsească, în timpul cel mai scurt posibil, teritoriul Franţei.

7 martie 1966

Preşedintele de Gaulle îl anunţă în scris pe preşedintele S.U.A., Lyndon Johnson, de intenţia Franţei de a se retrage din toate structurile militare integrate ale N.A.T.O.

29 martie 1966

Guvernul Franţei anunţă în mod oficial că Forţele armate franceze vor încheia retragerea din structurile N.A.T.O. la 1 iulie 1966, cerând în acelaşi timp ca toate structurile militare ale N.A.T.O., în frunte cu Cartierul General al Forţelor Armate Aliate N.A.T.O. şi toate trupele americane să părăsească teritoriul Franţei până la 1 aprilie 1967. O naţiune ca cea franceză nu putea accepta statutul de „satelit” al Washingtonului, pe care alte naţiuni îl caută cu lumânarea.

7-8 aprilie 1966

Are loc sesiunea de criză a Consiliului Nord Atlantic, pentru a analiza şi lua hotărâri în legătură cu acţiunile cerute de Franţa. Washingtonul exercită presiuni enorme asupra Parisului pentru a reveni asupra măsurilor impuse aliaţilor din N.A.T.O., dar fără succes. Generalul de Gaulle este de neclintit, în consecinţă, Consiliului Ministerial al N.A.T.O. nu-i rămâne altă variantă decât să se supună în totalitate deciziilor Franţei. Orice rezistenţă din partea S.U.A. şi N.A.T.O. s-ar fi putut încheia cu retragerea totală şi din punct de vedere politic a Franţei din Alianţă, ceea ce ar fi însemnat un adevărat dezastru pentru N.A.T.O.

iunie 1966

Charles de Gaulle sparge gheaţa Războiului Rece şi deschide ample punţi de legătură cu „blocul comunist”, deplasându-se la Moscova în ciuda opoziţiei vehemente a Washingtonului.

octombrie 1966, Colegiul Apărării N.A.T.O. a fost transferat la Roma, ca urmare a retragerii Franţei din structurile militare ale Alianţei şi a eliminării de pe litrltoriul său a prezenţei Comandamentului Suprem al Forţelor Aliate N.A.T.O., precum şi a tuturor bazelor şi instalaţiilor militare americane.

6-7 aprilie 1967

Se desfăşoară, la Washington, lucrările primei sesiuni a Grupului de Planificare Nucleară, structură permanentă a N.A.T.O. înfiinţată la iniţiativa S.U.A. Încă din anul 1967, acesta se reuneşte de două ori pe an, având misiunea de a aproba planurile de utilizare a armamentului nuclear tactic, potrivit unor scenarii de război pe teatrele de acţiuni militare din Europa.

Deşi sună impresionant, acest grup nu are, în realitate, nici un fel de putere de decizie privind utilizarea armamentului nucleare pentru că, atât S.U.A., cât şi fosta U.R.S.S. au refuzat categoric să împărtăşească aliaţilor orice informaţii cu privire la arsenalul lor nuclear şi concepţiile de întrebuinţare.

S.U.A. au exercitat presiuni imense asupra aliaţilor lor principali să nu-şi construiască arsenale nucleare proprii şi să se mulţumească cu protecţia „umbrelei nucleare” americane.

13-14 noiembrie 1968

Se formează EUROGRUPUL reprezentând statele europene im cadrul N.A.T.O. ca o contrapondere la hegemonia S.U.A. în cadrul Alianţei.

12 august 1969

Are loc, la Moscova, semnarea Tratatului de Neagresiune dintre U.R.S.S. şi R.F.G., în ciuda opoziţiei vehemente a Washingtonului. Semnarea noului tratat între cele două mari naţiuni europene, care au suferit cele mai îngrijorătoare pierderi umane şi materiale în cursul celui de-al doilea război mondial a fost posibilă datorită venirii la putere în R.F.G., în urma alegerilor din 1969, a Partidului Social Democrat, în frunte cu Willy Brandt. Acesta a fundamentat o nouă strategie politică în relaţiile cu Europa de Est, bazată pe destindere şi colaborare, considerând că numai în acest fel se va putea atinge, în viitor, obiectivul strategic fundamental al tuturor germanilor, respectiv reunificarea statului german.

După Tratatul de Neagresiune cu U.R.S.S., la 7 decembrie este semnat Tratatul de Neagresiune cu Polonia, prin care R.F.Germania renunţă la orice pretenţii teritoriale şi recunoaşte frontiera Oder-Neise.

Cu toată prezenţa trupelor americane pe teritoriul R.F. Germania, cu un efectiv de 275.000 de militari şi peste 600 de avioane de luptă, prin politica sa faţă de fosta „lume comunistă”, W. Brandt a loviti puternic în interesele S.U.A. şi N.A.T.O., deschizând o nouă eră în relaţiile Est-Vest.

20 iulie 1974

Are loc debarcarea trupelor turceşti în Cipru, la Kirenia şi Famagusta, ca urmare a loviturii de stat a Gărzii Naţionale greceşti şi a orientării acesteia către unificarea cu Grecia.

Relaţiile dintre Turcia şi Grecia au devenit extrem de încordate, ,cele două ţări membre în N.A.T.O. punându-şi armatele pe picior de război. Armata Turciei ocupă mai mult de o treime din insulă, urmată de o „curăţire etnică” totală a nord-estului Ciprului de elementul grecesc. Sub presiunile puternice ale S.U.A. şi N.A.T.O., guvernul militar de la Atena, condus de generalul Papadopoulos, cedează puterea iar prim-ministru al Greciei este numit Konstantin Karamanlis, adus din exil de la New York (nu era mai indicat ca S.U.A. să ceară retragerea trupelor turceşti din Cipru?).

Forţele armate ale Greciei se retrag din structurile integrate ale N.A.T.O., în care vor reveni în 1980.

2 februarie 1976

A luat fiinţă Grupul European de Programe, alcătuit din state europene membre în N.A.T.O., având ca misiune fundamtntlă să promoveze cooperarea în domeniile cercetării, dezvoltării şi producţiei de armament şi tehnică militară din Europa Occidentală, ca o contrapondere la hegemonia S.U.A. în acest domeniu. In acest mod, dominaţia americană pe piaţa de armament a N.A.T.O., care era de 6 la 1 în favoarea S.U.A. a început să fie subminată.

Fisura dintre Europa Occidentală şi S.U.A. în domeniul industriei militare, inaugurată la 2 februarie 1976 s-a lărgit continuu. Din păcate, clasa politică din România este total în afara cunoaşterii acestor realităţi.

12 iunie 1984

Miniştrii de Externe din şapte state vest-europene (Belgia, Franţa, R.F.Germania, Italia, Luxemburg, Marea Britanie şi Olanda), reuniţi într-o conferinţă extraordinară la Paris, hotărăsc reactivarea Uniunii Europei Occidentale, structură de securitate exclusiv europeană, pe care S.U.A. au reuşit s-o „îngheţe” prin înfiinţarea N.A.T.O. şi impunerea hegemoniei americane asupra Europei Occidentale. Aceasta acţiune s-a înscris pe linia programului politic şi de securitate stabilit încă din februarie 1963, de către Franţa şi R.F. Germania, prin tratatul semnat de către cei doi mari oameni politici ai uropei postbelice, generalul Charles de Gaulle şi cancelarul Konrad Adenauer. Această reuniune peste capul Washingtonului s-a dovedit, in timp, a fi de rău augur pentru S.U.A. şi N.A.T.O.

22 aprilie 1985

Miniştrii Apărării şi de Externe ai celor şapte ţări membre ale Uniunii iiropei Occidentale se reunesc la Bonn pentru a analiza progresul înregistrat pe calea reactivării U.E.O., hotărâtă la întâlnirile lor din 1984, de la Paris şi Roma. Evenimentul este privit cu iritare şi răceală Washington.

18 martie 1987

S-au deschis convorbirile dintre reprezentanţii Comunităţii Economice Europene şi cei ai C.A.E.R. în vederea recunoaşterii reciproce. S.U.A. au subminat aceste convorbiri iar în final, prin intermediul Cehoslovaciei, Ungariei şi Poloniei, care au trecut efectiv de partea occidentală, le-au torpilat. Ulterior, experţi economişti din Europa Occidentală, au declarat că, dacă nu s-ar fi desfiinţat CAER în 1991, iar colaborarea dintre cele două organizaţii economice de pe continent ar fi continuat, integrarea economică a Europei s-ar fî putut realiza în condiţii incomparabil mai bune, iar statele din Europa de Est nu ar mai fi trecut prin greutăţile inimaginabile cunoscute. O asemenea evoluţie era însă contrară intereselor S.U.A…

22 ianuarie 1988

Guvernele Franţei şi R.F.Germaniei au convenit asupra masurilor de înfiinţare a unui Consiliu de Securitate comun şi a un brigăzi mecanizate mixte franco-germane. Aceste acţiuni ale guvernelor de la Paris şi Bonn au stârnit stupefacţie şi furie la Washingtor ca fiind contrare intereselor N.A.T.O.

19 noiembrie 1990

A fost semnat Tratatul de reducere a Forţelor convenţionale din Europa, dintre N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia, menit să coboare; plafonul general al înarmărilor convenţionale, pentru prima dată după 45 ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial.

În esenţă, tratatul C.F.E. impunea plafoane egale pentru armatele statelor membre N.A.T.O. şi cele în Tratatul de la Varşovia, în ceea ce priveşte un număr de cinci categorii de armamente, considerate absolut indispenabile pentru operaţiunile militare ofensive. Astfel, în urma unor reduceri neproporţionale, plecându-se de la recunoaşterea superiorităţii în forţe convenţionale a Tratatului de la Varşovia, cele două blocuri militare au convenit să aibă fiecare câte 20.000 de tancuri, 30.000 transportoare blindate şi maşini de luptă ale infanteriei, 20.000 piese de artilerie (de la calibrul 200 mm în sus), 6.800 de avioane de luptă şi 2.000 elicoptere de atac. Repartiţia pe ţări a acestor plafoane i-a avantajat pe unii şi dezavantajat pe alţii. Fiind reprezentată de negociatori incompetenţi, atât civili, cât şi militari, România a fost dezavantajată pe toate planurile în raport cu vecinii săi, mai ales cu Bulgaria şi Ungaria.

În 1991 survine dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi dezmembrarea U.R.S.S. dar, în urma presiunilor S.U.A. şi N.A.T.O., Tratatul C.F.E. rămâne în vigoare, transformându-se într-un proces de dezarmare unilaterală a Europei de Est (trebuia făcut loc pentru armamentul de provenienţă americană atunci când va sosi momentul adică după cooptarea în N.A.T.O. a fostelor state satelite ale U.R.S.S?).

9-10 decembrie 1991

Sunt zile cu adevărat istorice pentru Europa, dat fiind faptul că, la Maastricht, şefii de state şi de guverne din Comunitatea Economică Europeană au semnat Tratatul Uniunii Economice, Monetare şi Politice a Europei Occidentale, deschizând o nouă eră în istoria continentului. Pentru toţi cei care simt mersul real al istoriei, Tratatul de la Maastricht a marcat începutul sfârşitului hegemoniei americane în Europa Occidentală institutionalizată prin intermediul N.A.T.O. Cu acelaşi prilej s-au luat decizii pe linia dezvoltării Uniunii Europei Occidentale, ca fundament al identităţii de Securitate şi Apărare al Uniunii Europene, în afara N.A.T.O.

25 decembrie 1992

l M. Gorbaciov, primul preşedinte al U.R.S.S. autorul celebrului program de reformă „Perestroika”, laureat al Premiului Nobel pentru pace, şi-a dat demisia.

Se coboară steagul roşu cu secera şi ciocanul, marcând decesul U.R.S.S. şi încheierea unei epoci istorice.

Washingtonul a savurat momentul prin declaraţii delirante de triumf. Lumea a fost declarată „monopolară”, iar S.U.A. drept „unica super-putere a lumii”. Cursul istoriei a fost deturnat în sensul slujirii intereselor strategice americane.

19 iunie 1992

Miniştrii de Externe şi ai Apărării din statele membre ale U.E. / U.E.O., reuniţi în apropiere de Berlin, au adoptat şi dat publiciti „Declaraţia de la Petersberg”, în care sunt fundamentate, pe baza Tratatului de la Maastricht, liniile directoare pentru dezvoltări viitoare a securităţii Europei. În document, se fac trimiteri la cooperarea U.E./U.E.O. cu Consiliul de Securitate al O.N.U., cu Organizaţia de Securitate şi Cooperare în Europa, dar nu se specifică nimic despre cooperarea cu N.A.T.O.

Prin „Declaraţia de la Petersberg”, statele membre au fost invitate să pună la dispoziţia U.E.O. unităţi militare operative din trupele de uscat, din forţele aeriene şi forţele maritime, care vor rămâne dislocate pe teritoriile ţărilor de origine dar, la nevoie, vor acţiona împreună sub comanda U.E.O. La Washington, „Declaraţia de la Petersberg” fost primită cu totală ostilitate, fiind interpretată drept o acţiune de subminare a N.A.T.O. De fapt, liderii din capitala S.U.A. aveau perfectă dreptate!

20 septembrie 1992

Congresul S.U.A., în consens cu mersul istoriei decât Administraţia de la Casa Albă şi generalii de la Pentagon, hotărăşte reducerea drastică a Forţelor armate ale S.U.A. din Europa Occidentală. Până la sfârşitul lunii decembrie 1992, au fost retraşi din Europa Occidentală 94.129 militari americani, adică echivalentul unui corp de armată cu două divizii şi unităţile lor de sprijin, în total efectivele Trupelor de Uscat ale S.U.A. care constituiau coloana vertebrală a dispozitivului strategic al N.A.T.O. din Europa, s-au redus de la 213.000 militari în 1990, la 92.000 militari în 1993 şi la 65.000 în 1996. Aceasta este cea mai elocventă dovadă că N.A.T.O. este o alianţă militară muribundă.

Trupele americane din Europa, aflate în cea mai mare parte teritoriul Germaniei, nu se mai comportă ca nişte stăpâni (cum era cazul până la 3 octombrie 1990) ci se supun legilor germane. Militaţi americani pot fi arestaţi şi judecaţi pentru infracţiunile comise, potriv Codului penal german (în România, spre stupefacţia şi dezaprobare întregii lumi civilizate, militarilor americani li s-a acordat „imunităţi de jurisdicţie”, regim aplicat, potrivit uzanţelor internaţionale, doar corpului diplomatic şi VIP-urilor). Retragerea totală a trupelor americane din Europa Occidentală a devenit o chestiune de actualităţi (acestea vor fi redislocate în ţări din Europa de Est, act ce conduce la prelungirea agoniei N.A.T.O. şi exacerbarea luptei pentru sferele de influenţă din Europa, dintre Uniunea Europeană, Rusia şi S.U.A.

27 ianuarie 1993

Are loc istorica întâlnire dintre secretarul-general al Uniunii Europei Occidentale, M. Willem Van Eckelen şi secretarul-general al N.A.T.O., Manfred Worner. Au fost discutate probleme ale cooperării dintre cele două organizaţii de securitate vest-europene, ambele cu cartierul general la Bruxelles, încet dar sigur, Uniunea Europeană se decuplează de S.U.A. şi N.A.T.O. în domeniul securităţii.

2 decembrie 1993

Consiliul Atlanticului de Nord, întrunit la nivelul miniştrilor de externe, dezbate problema-cheie a extinderii spre est a N.A.T.O., avansată de către S.U.A. Franţa se pronunţă categoric împotriva iniţiativelor S.U.A. avansate sub autoritatea preşedintelui W. Clinton. Pentru ieşirea din criză se adoptă o soluţie de compromis, respectiv, în loc de extindere, introducerea unei perioade de tranziţie sub forma Parteneriatului pentru Pace, idee ce i-a aparţinut Comandantului Suprem al Forţelor Armate NAT.O., generalul american Sharikashvili.

9 decembrie 1993

Are loc vizita la Cartierul General al N.A.T.O. a preşedintelui Rusiei, Boris Elţân. Mesajul lăsat secretarului general al N.A.T.O., Manfreed Worner este fără echivoc: Rusia se opune categoric expansiunii spre Est a N.A.T.O. preconizată de preşedintele S.U.A., W.CIinton. Aceasta se va amâna până în 1999.

10-11 ianuarie 1994

Se desfăşoară reuniunea N.A.T.O. la nivel înalt de la Buxelles. Datorită opoziţiei Franţei şi Rusiei, în locul lărgirii N.A.T.O. cu “Grupul de la Vişegrad” (Cehia, Polonia şi Ungaria, cu excluderea Slovaciei), dorită insistent de S.U.A., este adoptat programul Parteneriatului pentru Pace. Prima ţară din Europa care a aderat la acest program a fost România ( prin care noi nu ne-am ales cu nimic, în timp ce Rusia primea 6 miliarde de dolari ca fond de stabilitate chiar de la „cei mai de seamă aliaţi ai noştrii).

Deşi, în ultimă instanţă, s-au alăturat formal Parteneriatului pentru Pace, atât Franţa, cât şi Rusia au considerat această acţiune drept o „găselniţă” americană care mai mult a dăunat decât a ajutat, contribuind la divizarea Europei de Est şi la exacerbarea concurenţei dintre statele participante, doritoare să adere la N.A.T.O.

Pe de altă parte, unii analişti zic că, S.U.A. şi organele de informaţii ale N.A.T.O. s-au folosit de acţiunile cuprinse în programele anuale individuale cu statele participante la Parteneriatul pentru Pace în scopul obţinerii, în mod unilateral, de informaţii militare despre armatele, potenţialul militar şi teritoriul naţional al acestora. Prin intermediul aşa-ziselor, acţiuni comune pe bază de parteneriat, serviciile militare americane de informaţii au pătruns în fostele republici unionale din Asia Centrală, în Ucraina şi în Caucaz, zone la care nici nu puteau visa în epoca Războiului Rece.

„Reformele” din armatele fostelor state membre ale Tratatului de la Varşovia, derulate sub auspiciile Parteneriatului pentru Pace, ca pre-condiţie la admiterea în N.A.T.O. au condus la distrugerea şi degradarea acestora.

ianuarie 1994

Mai mult decât despre extinderea N.A.T.O., spre disperarea preşedintelui S.U.A., W. Clinton, la reuniunea din ianuarie 1994 s-a discutat despre necesitatea dezvoltării Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană în afara N.A.T.O.

Parteneriatul pentru Pace a fost transformat de Washington într-un Parteneriat pentru Război, prin care ţări ce nu fîceau parte din N.A.T.O, au fost angajate cu efective militare în Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Afganistan şi Irak, slujind interesele economice şi strategice ale S.U.A.

26-27 mai 1994

Se desfăşoară la Paris conferinţa inaugurală a Pactului de Stabilitate în Europa, cu participarea miniştrilor de Externe ai ţărilor europene, în afara N.A.T.O., fără S.U.A. şi Canada. Iniţiativa a aparţinut Franţei şi a fost primită cu răceală la Washington.

31 august 1994

Este definitivată retragerea Grupului de Forţe Ruseşti din Germania, între N.A.T.O. şi Armata Federaţiei Ruse s-a creat o distanţă de 2.500 km, pe care S.U.A. fac eforturi imense să le ocupe prin politica de extindere spre Est a N.A.T.O. Dacă istoria ar fi intrat pe nişte coordonate de normalitate, retragerea armatei ruseşti din Germania ar fi trebuit urmată şi de retragerea totală a armatei americane din această ţară. Aceasta, deoarece ambele armate au ajuns în Germania ca urmare a rezultatelor celui de-al doilea război mondial şi, indiferent sub ce tertipuri şi-au mascat prezenţa în cele două state germane (N.A.T.O. şi Tratatul de la Varşovia), acestea au fost, în realitate, armate de ocupaţie.

1 septembrie 1995

A devenit operaţional EUROCORP-ul ca