Educatie sexuala

Educaţia sexuală: ceva de care copii noştri au nevoie. Educaţie sexuală: ceva care, poate că ar trebui să se predea în şcoli. Educaţia sexuală şi viaţa sexuală: lucruri, uneori, tabu.

Mulţi tineri devin activi sexual înainte de a cunoaşte riscurile unei vieţi sexuale libertine (boli cu transmitere sexuală). Chiar şi acolo unde educaţia sexuală se face în şcoli există, probleme nu dispar. Mai mult: în unele ţări în care educaţia sexuală este predată în şcoli (Marea Britanie) numărul minorelor care rămân însărcinate cresc de la un an la altul, având vârste din ce în ce mai fragede. Iată de ce sexul, viaţa sexuală şi educaţia sexuală nu ar trebui să fie subiecte tabu.

Din punctul meu de vedere, cel mai educativ film despre pericolele care trebuiesc luate în calcul la începerea vieţii sexuale este Sexul are un preţ.

În „Sexul are un preţ”, Pam Stenzel – comunicator de renume internaţional – combină povestea ei personală şi vasta sa experienţă în consilierea de sarcină, într-un discurs care ajunge până la consecinţele dezastruoase ale activităţii sexuale în afara planului lui Dumnezeu pentru sex, care este căsătoria. În acest discurs captivant şi inspirat, Pam abordează problemele dificile legate de sex cu candoare, înţelegere, umor, şi îi provoacă pe tineri către a obţine „avantajul abstinenţei”.

Un film despre viaţa sexuală pe care ar trebui să îl vadă toţi tinerii.

Puterea comunitatii

Multe state, cu toate că au teritoriu, frontiere, cetăţeni, formă de guvernământ şi autorităţi publice, nu pot fi descrise drept nişte republici, ci doar ca nişte state cu formă de guvernământ republicană.

In unele state, după mai bine de un secol de modernitate, nu formează încă comunităţi rurale sau urbane, ci doar aşezări rurale sau urbane, simple zone geografice şi demografice şi nu spaţii publice întemeiate pe regula solidarităţii şi pe principiul binelui comun. În astfel de locuri, pe oameni nu-i leagă nimic altceva decât limba şi sângele, drept urmare,  ei se arată deosebit de sensibili la tot ceea ce înseamnă diferenţă ori are tendinţa să pună în discuţie soliditatea lor. Cei mai mulţi dintre aceştia sunt incapabili de cel mai simplu gest de solidaritate umană, grăbindu-se în schimb să-şi demonstreze oricând solidaritatea naţională. (Solidaritatea naţională şi conştiinţa apartenenţei de neam sunt valori preconstruite, care nu implică nici alegere şi nici efort personal. Ea nu solicită decât energie vocală şi refuzul pătimaş de a te pune în locul celuilalt. Solidaritatea umană este o valoare a cărei experienţă trebuie construită de fiecare în parte, ea fiind costisitoare, cerând omului ca să investescă timp în folosul celor din jur, să opteze între propriul său interes şi un interes de factură mai generală. Ea presupune reflecţie, responsabilitate, devotament şi chiar sacrificii.)

Unul din puţinele state care se bazează pe comunităţi este o ţară care şi-a rezolvat o problemă acută cu propriile forţe.

După căderea URSS-ului, Cuba s-a trezit într-o criză energetică fără precedent. Cuba era o ţară care se baza pe exportul de zahăr şi citrice pentru a importa petrol, utilaje şi chiar hrană. Aşa se face că în 1990 Cuba părea un stat mort: meşinile nu mai circulau (lipsa petrolului), existau pene de curent de peste 12 ore, nu se găsea nimic de cumpărat  (nici măcar hrană)…

Ceea ce a salvat Cuba a fost puterea comunităţii: crearea de pieţe locale, economii locale foarte bine puse la punct, bazate pe agricultura ecologică..