Distrugerea industriei romanesti

Cauze ce au dus la ingroparea in datorii (distrugerea) a industriei romanesti:

• • Desfintarea Ministerului Comerţului Exterior. O parte dintre cei care lucrau acolo până pe 22 decembrie 1982 au plecat cu contractele, ieşind din cadrul statului, luând legătura cu partenerii şi spunând că nu se mai derulează contractele prin firmele de stat, ci prin cele pe care şi le-au înfiinţat. La modul „eu mă ocup ca întreprinderile să-şi respecte contractele şi dv. îmi viraţi mie banii”. Unii, după ce încasau banii, nici măcar nu aduceau banii direct în ţară, ci îi băgau în alte mărfuri, din Vest, ca să caştige în plus. (acest minister se putea desfinta dupa infintarea camerelor de comert)
  • Desfintarea Comitetului de Stat al Planificării şi Aprovizionării Tehnico-Materiale. Acest minister se ocupa, de aprovizionarea interprinderilor. Printre primele măsuri, s-a desfiinţat acest minister, spunându-se să se descurce fiecare întreprindere. S-a ajuns ca întreprinderile de stat să cumpere una de la alta, prin intermediari, prin firme-căpuşă. După ‘89, fabrica spunea: „Mă ocup de producţie, nu de cumpărat, aşa că, dacă ai nevoie de metal, ia legătura cu firma cutare, intermediar”. Cel care construia maşini zicea: „Eu nu mă ocup de cumpărat, pentru că am firma asta prin care procur”. Deasemenea se mai ocupa si de planificarea retehnologizarilor in cadrul unitatilor industriale strategice (dupa revolutie nu s-au mai facut retehnologizari). (acest minister se putea desfinta dupa infintarea camerelor de comert)
  • Desfintarea Comisiei Guvernamentale de Ancheta, care a favorizat consecintele celor doua actiuni de mai sus (nasterea coruptiei).
  • Desfintarea Comisiei Nationale pentru Standarde, Metrologie si Calitate (in 1992), lucru ce a condus la neincrederea cumparatorilor in calitatea produselor romanesti si scaderea exporturilor.

Asadar, statul a ajuns sa fie cel mai prost administrator deoarece statul a ajuns sa nu mai aiba organe puternice de control, masura cea mai buna parand a fi privatizarea. Dar si aici, in cazul privatizarilor, la fel ca si in cazul administrarii de catre stat, “micile orgolii” si-au zis cuvantul.

Nu am sa fac polemica pe cazul privatizarilor ci am sa prezint doar cateva probleme:

• • Legea secretizarii privatizarilor, valabila si azi si despre care nimeni nu pomeneste nimic (nici presa, dar nici politicienii care cer, chipurile, desecretizarea anumitor privatizari).
  • Subevaluarea unitatilor. Daca fiecare unitate s-ar fi vandut macar cu pretul terenului de sub dansa, ar fi rezultat urmatoarele:
    • Nici o privatizare nu ar fi putut fi transformata intr-o afacere imobiliara;
    • Vanzarea utilajelor ca fier vechi nu ar fi acoperit nici pe departe pretul de cumparare al unitatii.